aNDRIIpOPA's blog

Ştiu că abordez un subiect super-dezbătut de blogosfera românească, dar nu mă pot abţine să nu scriu şi eu câteva rânduri. În primul rând să ne dumirim ce e acela un card: o bucăţică de plastic ce dă posesorului posibilitatea să spună “am cu ce bă, am cu ce!”. Şi nu-l poate nimeni contrazice. Perversitatea cea mai mare e frăţiorul cardului, este vorba despre cardul de credit. Ăsta, pe lângă că îl face pe posesor să se dea jmecher, îl poate face să şi creadă că este. Pentru că poate. Pentru că are. Pentru că …. Ei bine aici începe distracţia: de multe ori din neştiinţă sau din nebăgare de seamă treci rapid pe credit. Şi banii ăia costă! Şi costă al dracu’ de mult! Dobânda e mai mare decât la un credit de nevoi personale. Mult mai mare!

Atunci începi să-ţi aduci aminte (ca posesor de card de credit) de vorba populară “ce-i în mână nu-i minciună”. Cadul de credit este un mare mincinos, pentru că te face să crezi că ai. Cred că cea mai sănătoasă abordare e cu banii la purtător sau cel mult pe un card de debit. Ştii cât ai, deci şi cât poţi cheltui. Mai mult nu poţi, pentru că n-ai. Şi aşa începe cumpătarea (zic io).

Posesorul unui card de credit devine un fel de copil (d’ăla mic de tot, care nu ştie ce-s banii, dar vrea jucării şi dulciuri intr-una), pentru că nu mai ştie valoarea reală a banilor, iar când află, deja e prea târziu şi a ajuns dator vândut. Niciodată nu mi-a plăcut să cheltui mai mult decât am avut, niciodată nu mi-a plăcut să mă împrumut, nici măcar de la prieteni. Când totuşi am făcut-o a fost pentru că într-adevăr aveam o urgenţă sau o situaţie mai nasoală (Dan ştie). Dar repet că nu mi-a făcut niciodată plăcere să cheltui ce nu e al meu. Eu unul aşa am perceput întotdeauna împrumutul: ca pe ceva ce nu e al meu, îl folosesc, dar îl restitui în aceeaşi condiţie în care l-am primit şi cât mai rapid posibil. D’asta nu reuşesc să pricep de ce economiştii lu’ peşte încearcă să mă convingă că un card de credit e ceva bun. Nu e! Nu are cum să fie bun ceva ce mă costă mai mult decât un împrumut clasic. Dar e adevărat că nu îmi place să apelez nici la mici împrumuturi de la prieteni. Pur şi simplu nu am nevoie de luna de pe cer ca să fiu fericit.

Am învăţat toate astea pe propria piele, când liceean fiind, doream să-mi cumpăr nou apăruţii pantofi sport Puma cu disc (asta e pentru ăia mai bătrânii). Erau cam jumate de salar ca preţ, aduşi de prin Ungaria sau Austria, că la noi încă nu erau magazine specializate (era în 1993), drept pentru care mama, vrînd să-mi dea o lecţie, îmi zice: “dacă îi vrei, munceşti pentru ei la vară, iar dacă nu-ţi ajung banii pun eu diferenţa”. M-am declarat super-încântat de idee. Mi-am găsit şi un ortac cu care să împart munca de şantier, în persoana lui Teo (cel cu THEOriile). Prima zi de muncă a constat în demolarea unui zid. Cărămidă cu cărămidă. Aveam mâinile praf şi pulbere, mănuşi nu ne dădea nimeni, că deh, eram necalificaţi, un fel de Dorei de azi. Pe urmă am trecut la munca provocatoare de “făcut betoane” care consta în amestecat cu lopata ingredientele pe care ni le dădeau “meşterii” (care se purtau exact ca nea’ Gogu din reclamele cu Dorei). Alte bătături şi febră musculară. Cea mai incitantă ni s-a părut munca de încărcat-descărcat saci de ciment şi var: de fapt cea mai incitatntă parte era transportul lor, pentru că se făcea într-o dubiţă TV dotată cu o singură aerisire, în plafon, mică şi amărâtă, la care stăteam cu schimbul să luăm aer, restul timpului petrecându-ni-l fie încercând să ne acoperim faţa cu bluza de pe noi, fie încercând să ne ţinem echilibrul. Ajungeam la destinaţie albi din cap până în picioare de la var, iar şoferul ne mai şi lua la mişto că nu putem să rămânem curaţi la locul de muncă, după ce el intra parcă de-al dracu’ în toate craterele de pe şosea.

După vara de muncă pe brânci, am adunat destui bănuţi cât să-mi cumpăr pantofii doriţi şi să-mi mai rămână. Dar nu i-am mai luat. De ce? Pentru că am realizat că erau prea scumpi pentru câte puteau face, dar mai ales mi-am dat seama că am  muncit prea mult ca să-mi bat joc de bani. Mi-am luat altele, dar am şi pus deoparte. Am hotărât atunci că viitorul este în investiţii. Şi am investit: F.M.O.A., F.N.I., Bancorex, Bancoop şi Banca Internaţională a Religiilor. Ştiu că am enumerat toate ţepele post-revoluţionare, dar nu glumesc, chiar le-am luat pe toate. Am ratat Banca Dacia-Felix şi Caritas. Dar numai d’aia că nu aveam bani. Şi totuşi am rămas cu ceva bani după vara aia fierbinte, pentru că am avut şi alte investiţii care au mers. Dar au fost banii mei şi încerc să mă gândesc ce ar fi fost dacă luam bani împrumut ca să investesc… dar asta e o altă problemă şi deviez de la subiect.

De fiecare dată când mi se propune să-mi fac un card de credit mă gândesc la acea vară care mi-a schimbat total percepţia asupra banilor. Oricât ar încerca diverşi “consilieri de credite” să mă convingă că e în avantajul meu, ştiu că un card de credit e doar în avantajul băncii emitente şi mai ştiu că banii ăia uşor de obţinut sunt foarte greu de restituit, dar mai ales distrug percepţia asupra valorii lor. Ce-i în mână nu-i minciună! E atât cât poţi cheltui.