aNDRIIpOPA's blog

Se ia o seară liniştită de vară. De week-end dacă se poate. Totul decurge liniştit, iar după lăsarea întunericului se încălzeşte şi apa pentru duş. Pe aragaz bineînţeles, că doar suntem în mileniul III şi vrem să fim eco, adică să ardem gaz acasă, nu păcură la CET. Vine ora de somn şi încep şi necazurile. Copilul începe să-ţi tuşească. Te gândeşti că a stat prea mult în fum cât ai făcut grătarele şi te iei în gând la înjurături. Dar nu, pentru că pe măsură ce trece timpul tuşeşte tot mai rău, iar într-un final vomită de la atâta tuse. Zici că nu-i nimic, schimbi aşternuturile şi speri că a trecut. Dar continuă din ce în ce mai tare cu tusea şi culminează din nou cu un vomitat, mai schimbi odată aşternutul şi te urci în maşină cu direcţia Spitalul de Copii, secţia de urgenţă, la ora 12:30 noaptea. Dom’ doctoru’ de la urgenţă, băiat tânăr, dar stăpân pe situaţie, vrea să îi facă un aerosol ca să calmeze tusea măcar cât să doarmă copilul, dar…. kanci medicament. Aşa că face o reţetă. Bună ş’aia. Dacă până acum părea plicticos, de acum începe cu adevărat “distracţia” de sâmbătă seara, adică umblatul din farmacie în farmacie pentru unul din cele două medicamente recomandate. Într-un târziu renunţi la luptă, pentru că s-a făcut ora 3 şi nu ai găsit ce căutai, dar noroc că a cedat puţin tusea, suficient cât să aţipească copilul.

Cum ziua bună se cunoaşte de dimineaţă şi săptămâna după ziua de luni, bineînţeles că o iei de la început cu alergătura după medicamentul buclucaş. La o farmacie afli că mai există undeva în reţea, dar e tocmai hăăăăăt la Slatina, dar e cu destinaţie precisă pentru o reţetă de acolo. O iei vitejeşte la colindat farmacii (luni fiind, sunt toate deschise). Afli mereu şi mereu acelaşi lucru: “Flixotide de 0,5 nu avem, nu am găsit la depozit de peste o lună, pentru că nu se mai importă, iar cel de 2 este prea mare”. Întrebi ca prostu’: “da’ e chiar atât de puţin cerut încât să nu se mai importe?” la care răspunsul vine imediat “dimpotrivă, este foarte solicitat”. În acel moment îţi pică faţa şi începi să te îmbolnăveşti. La început de nervi, apoi de scenarită. Dacă nu se aduce deşi e cerut, te gândeşti că ar putea fi o manevră pentru creşterea preţurilor în viitorul apropiat (ăsta e unul din simptomele scenaritei).

Multe concluzii ar fi de tras, dar cea mai importantă este că dacă vrei să ai copil sănătos emigrezi. Dacă vrei distracţie de o săptămână pentru o problemă ce s-ar putea rezolva în 5 minute, rămâi cu încredere în România, pentru că guvernul ştie cum să te ajute.

Sistemul sanitar pentru copii ar trebui să fie o prioritate naţională, iar când spun asta mă refer inclusiv la copii de ţigani, a căror părinţi nu au contribuit niciodată la oala numită buget. Copiii nu au nici o vină că sunt copii, la fel cum nu au nici o vină că se îmbolnăvesc, dar noi avem toată vina dacă odată ce s-au îmbolnăvit, nu facem nimic. Dacă nu e prioritate naţională, ar trebui ca măcar comunităţile locale să facă tot posibilul pentru menţinerea sănătăţii copiilor, adică să facă din asta o prioritate locală. În fond, copiii sunt principala motivaţie pentru a trece peste toate greutăţile vieţii.