aNDRIIpOPA's blog

Lungul drum al străinătăţii a continuat pentru pribegii de noi cu o vizită ”de revenire” la Versailles. Frumos, mare, impozant. Mult prea mare pentru gusturile mele. Nu aş sta acolo. Nici nu am stat decât, ca un pribeag, pe băncile din imensul parc al palatului. Până au făcut colegii insolaţie şi băşici stând la coadă la bilete, m-am luat frumos cu Lia şi Caesar la o plimbare prin labirintul din grădină. M-aş fi dus şi să dau la vâsle pe lac, dar fiind departe şi pe deasupra şi cu taxă, d-aia de-a lor, în euro, am zis pas şi am rămas sa fotografiez peştii. În prima fază m-am speriat crezând că am de-a face cu rudele lu’ Godzilla. Cum am pus piciorul pe mal, au apărut nişte crapi desprinşi din poveştile pescăreşti dintotdeauna. Am ajuns să-i cred pe pescari. Serios! Nu fabulează cu nimic. Aşa de maaaaaari sunt peştii!! Dacă era socru-miu pe acolo cred că se îmbolnăvea de inimă rea sau îşi confecţiona rapid o undiţă. Sau năvod. Primul pe care l-am văzut, a scos ”boticul” din apă şi m-a întrebat dacă nu am o ţigară. Cum ne-am înţeles? Foarte simplu: l-am vazut cum cască gura şi mi-am dat seama că are probleme de respiraţie din cauza fumatului. I-am zis ”nu am, că aicea la voi e scumpe rău”. Nu m-a contrazis. D-aia îmi cerea, că nu mai avea bani. Fraţii lui au venit cât ai zice ”peşte” ….. ups!….cât ai zice un cuvânt scurt. Crezând că am nimerit peste o şatră de pe la noi, am dat să plec, dar m-a reţinut altul zicând ”nu vezi că vorbim doar franceza, şi oricum nu sunt ape care să lege LACUL nostru de ape din estul Europei?” M-am întors să-i răspund ceva, nu mai ţin minte ce, dar am văzut atunci că îi atârnă un ochi. Imediat au apărut în sprijinul lui alţii care probabil îi compensau ochiul bolnav. Au vrut să mă ia la rost că fac mişto de un peşte cu handicap, dar i-a liniştit bolnavul care s-a interpus între mine şi gloata furibundă ce vroia să mă sfâşie … cred. M-au întrebat apoi de unde sunt şi dacă unde stau eu mai sunt peşti în sclavie. Neştiind ce înseamnă sclavia la peşti, am zis că sunt din România, iar peşti aproape de locul în care stau sunt la Cefa, dar nu cred să fie în sclavie, nu de alta, dar şi de pe acolo au cam dispărut odată cu restrîngerea activităţii la pescărie. Pesemne nefiind satisfăcuţi de limba peşcească vorbită de mine, mi-au întors semeţ coada, lăsându-mă să le admir dorsalele. Nu fundurile, ci înotătoarele. După ce au terminat cu programul de miştocăreală la adresa esticului din mine, au venit să-mi ceară mâncare. ”Da ce, le-am zis, nu vă ajunge că agricultura noastră e la pământ? că oamenii voştri ne iau materia primă să vă facă vouă nutreţuri fine?” Ei că nu şi nu, să le dau mâncare. M-am speriat şi am făcut pasul înapoi. Văzând că mă pierd au început să vocifereze mai abitir, ca într-un final să mă alunge cu un cor de fluierături.
M-am întors speriat la Lia şi Caesar să mă apere de furia flămânzilor ălora, dar când le-am povestit m-au luat în băşcău, că unde s-a mai văzut peşte cu ochiu atărnând, că fabulez şi alte ocări grele. Halal colegi! Aşa am ajuns să scriu păţania mea, ca să fie de învăţătură de minte pentru cei care merg să viziteze lacul de la castelul Versailles.

Coada pentru bilete

Monstru acvatic – varianta Versailles

Mai multi monstri de Versailles

Guralivul

Un articol care nu necesita comentarii.

Altă haltă în drumul intercity-ului redacţiei Mireasa prin Luvru, a fost prin sălile dedicate Mesopotamiei. Ce mă interesa pe mine, ca absolvent de ştiinţe juridice, era mult pomenitul prim cod scris al omenirii – Codul lui Hammurabi. Şi am zis bine haltă, deoarece am stat ceva mai putin de 2 minute în faţa bolovanului negru sculptat. Sala era aproape de tot goală, şi nu datorită cerberilor negrii în uniforme care ne spuneau amabil un “poftiţi dracului afară!”. Cred că o explicaţie mai simplă ar fi aversiunea oamenilor, fie orientali, fie occidentali, faţă de legile de orice fel.
Mă aşteptam ca întâlnirea cu monolitul legislativ să mă impresioneze şi să-mi ridice părul pe mâini. Ei bine, n-a fost aşa. Poate din cauza vitezei, poate din cauza celorlalţi care erau de negăsit, poate…. Oricum nu mai contează. Codul lui Hammurabi mi s-a părut poate singurul exponat nedorit de vizitatori. Temut. Să fi fost din cauza dimensiunii? A culorii? A scrierii cuneiforme? Mai degrabă din cauza semnificaţiei.

Continuând periplul prin Luvru (căruia francezii se încăpăţînează şi acum să-i spună Louvre), nu pot uita o altă întâlnire de gradul III. Este vorba de celebra sculptură a unui foarte celebru necunoscut şi anume Venus din Milo. De ce din Milo? Că acolo a fost găsită doamna/domnişoara fără braţe.
Frumoasă. Păcat că e infirmă. Contemplând sculptura şi mulţimea de chinezi care se fotografiau cu ea, m-am gândit dacă nu cumva este celebră tocmai datorită infirmităţii. Trebuie să recunoaştem că e o performanţă să supravieţuieşti atâta timp fără mâini, chiar dacă eşti statuie. Să nu uităm soarta celebrei ”Fraţii Petreuşi” din centrul civic al Oradiei, care nu a avut nimic şi a zburat de pe soclu. Am început să îmi pun neuronul la lucru şi mai mult. Dacă autorul este necunoscut, sigur celebritatea nu se datorează creatorului măreţ. M-am apropiat. Sculptura e foarte fin făcută, în mod sigur de către cineva care ştia foarte bine ce face. Şi totuşi nu m-a impresionat. Poate tristeţea că e aşezată temporar în altă sală decât în cea care îi era dedicată exclusiv în cadrul muzeului.
În apropierea doamnei/domnişoarei fără braţe, se aflau alte câteva sculpturi care m-au impresionat cu adevărat. Una dintre ele reprezenta un bărbat, desprins parcă din arenele olimpice (nu astea moderne unde şi caii se dopează). Nud, cu fiecare muşchiuleţ la vedere de parcă ar vrea să le facă în ciudă tuturor deţinătorilor titlului Mister Olimpia de până acum. Cum îi vezi fizicul impozant şi mai mult decât perfect te şi cuprinde admiraţia. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost că atletul nostru cu statură şi fizic de războinic feroce ţinea în braţe ….. un prunc! Am vazut în faţa statuii ăsteia multe mame înduioşate, şi nu cred că din pricina muşchiului atârnător. Pur şi simplu inspira duioşie. Probabil era un fel de luptă între violenţa războiului şi puritatea unui suflet nou-născut. Dacă nu erau ceilalţi vizitatori, cred că mi-ar fi dat lacrimile.
Zicala românescă e nemuritoare. ”La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!” Cine doreşte să vadă şi să rămână cu ceva, ar trebui să treacă prin Luvru cu ideea că nu ştie de existenţa operelor celebre şi să se oprească mai mult asupra celorlalte, care s-ar putea să surprindă şi să impresioneze mult mai mult.

Ei bine, da, am fost la Paris. Am făcut-o şi pe asta! Vorba românului: “să vezi Parisul şi apoi poţi să mori” (la francezi e “să vezi Roma şi apoi poţi să mori”). Da’ nu vreau io să mor! Cine vă mai povesteşte despre peripeţiile redacţiei noastre în patria lu’ Napoleon (ăla cu domu’ pentru invalizi)? Bogdan? NO WAY !!! Ca să fie adevărată o ştire trebuie să fie confirmată din trei surse, altfel ramane zvon! Şi nu merge nici varianta să deschizi de trei ori pagina lu’ Bogdan.
Şi uite aşa ajunsărăm noi la Luvru (nush ce au francezii de-i zic Louvre). Faină colibă avură regii Franţei!! Da’ mişto rău de tot!! Pe bune. Aşa de mare şi faină, că ăştia de azi o făcură muzeu. Nu ca Muzeul Ţarii Crişurilor de la noi. Şi ca să-i pună moţ, îi facură şi o piramidă de sticlă (de iagă, după cum spunea o colegă). Ce să-i faci? au şi ei egiptenii lor, dar mai noi.
Aşa se face că am intrat prin piramidă în Luvru, care, zi natională fiind, era cu intrare moca. Român imparţial, m-am bagat. Am văzut multe chestii. Da, chestii, pentru că eu român fiind am văzut la noi artă şi istorie, iar acolo ceva mult mai mult decât artă şi istorie. Lume multă, fu. Lume bună … aşa şi aşa. Ce m-a enervat de când mă ştiu, a fost să văd pe X sau pe Y să-şi facă poză cu exponatele: FRATILOR, EXISTA PHOTOSHOP PENTRU ASTA !!!! Lumea de pe lume îşi făcea poze în draci cu Venus din Milo şi cu alte celebrităţi necunoscute. În general, în cadrele surprinse de mine apar diverşi chinezi mici şi ai naibii de mulţi, da’ oricum nu contează, că toţi arată la fel.
Marea Înghesuială avea loc în faţa unei bucăţi mari de sticlă. Ulterior am aflat din săgeţile instalate la intrările în săli că pe acolo s-ar afla La Gioconde. Zic io ca prostu’: “aia o fi la ghişeul ăla la care stă toată lumea”. Şi dau să mă uit. Mă ridic în vârful celor 180 de cm plus mărimea 42 la pantof şi încerc din răsputeri să deslusesc cine era la ghişeu. Poate e Gioconda aia de o ştiu io din Velenţa, şi poate mă serveşte pe uşa din spate. EROARE !!!! Vai de mine, e Mona Lisa. Da’ ce s-a mai îngrăşat!!! Parcă în poze arăta mai bine. Şi nu serveşte la ghişeu ci e pictată! Mda… Şi atunci de ce stă marea de gură-cască hipnotizată? Poate de la miile de blitzuri care se reflectă din geamul de protecţie. Ia să fac şi io o poză! Am facut câteva zeci ca să pot alege două. Văzându-mă aşa de pornit şi de înalt, o doamnă drăguţă, franţuzoaică, mă roagă să fac şi cu aparatul ei câteva instantanee. Nu-i spun că sunt român, şi fac. Îmi mulţumeşte după ce-i dau aparatul înapoi (nici acuma nu-i spun că-s român) şi-mi zâmbeşte ca o mamă binevoitoare. Ce oameni faini francezii ăştia!
Concluzii:
1.Păcat că la ei se stă la coadă la muzee. Să vină la noi să vadă ce aerisit şi draguţ e să te plimbi printre exponate, nederanjat de blitzuri şi forfotă.
2.Nu prea am înţeles de unde atracţia pentru anumite opere de artă. Am văzut zeci de multe alte picturi, mai puţin celebre, dar infinit mai frumoase.
3.Întregul Luvru mi s-a părut, per-ansamblu, un fel de hypermarket cultural: găseşti de toate pentru toţi şi are o mulţime de clienţi.