Lungul drum al străinătăţii a continuat pentru pribegii de noi cu o vizită ”de revenire” la Versailles. Frumos, mare, impozant. Mult prea mare pentru gusturile mele. Nu aş sta acolo. Nici nu am stat decât, ca un pribeag, pe băncile din imensul parc al palatului. Până au făcut colegii insolaţie şi băşici stând la coadă la bilete, m-am luat frumos cu Lia şi Caesar la o plimbare prin labirintul din grădină. M-aş fi dus şi să dau la vâsle pe lac, dar fiind departe şi pe deasupra şi cu taxă, d-aia de-a lor, în euro, am zis pas şi am rămas sa fotografiez peştii. În prima fază m-am speriat crezând că am de-a face cu rudele lu’ Godzilla. Cum am pus piciorul pe mal, au apărut nişte crapi desprinşi din poveştile pescăreşti dintotdeauna. Am ajuns să-i cred pe pescari. Serios! Nu fabulează cu nimic. Aşa de maaaaaari sunt peştii!! Dacă era socru-miu pe acolo cred că se îmbolnăvea de inimă rea sau îşi confecţiona rapid o undiţă. Sau năvod. Primul pe care l-am văzut, a scos ”boticul” din apă şi m-a întrebat dacă nu am o ţigară. Cum ne-am înţeles? Foarte simplu: l-am vazut cum cască gura şi mi-am dat seama că are probleme de respiraţie din cauza fumatului. I-am zis ”nu am, că aicea la voi e scumpe rău”. Nu m-a contrazis. D-aia îmi cerea, că nu mai avea bani. Fraţii lui au venit cât ai zice ”peşte” ….. ups!….cât ai zice un cuvânt scurt. Crezând că am nimerit peste o şatră de pe la noi, am dat să plec, dar m-a reţinut altul zicând ”nu vezi că vorbim doar franceza, şi oricum nu sunt ape care să lege LACUL nostru de ape din estul Europei?” M-am întors să-i răspund ceva, nu mai ţin minte ce, dar am văzut atunci că îi atârnă un ochi. Imediat au apărut în sprijinul lui alţii care probabil îi compensau ochiul bolnav. Au vrut să mă ia la rost că fac mişto de un peşte cu handicap, dar i-a liniştit bolnavul care s-a interpus între mine şi gloata furibundă ce vroia să mă sfâşie … cred. M-au întrebat apoi de unde sunt şi dacă unde stau eu mai sunt peşti în sclavie. Neştiind ce înseamnă sclavia la peşti, am zis că sunt din România, iar peşti aproape de locul în care stau sunt la Cefa, dar nu cred să fie în sclavie, nu de alta, dar şi de pe acolo au cam dispărut odată cu restrîngerea activităţii la pescărie. Pesemne nefiind satisfăcuţi de limba peşcească vorbită de mine, mi-au întors semeţ coada, lăsându-mă să le admir dorsalele. Nu fundurile, ci înotătoarele. După ce au terminat cu programul de miştocăreală la adresa esticului din mine, au venit să-mi ceară mâncare. ”Da ce, le-am zis, nu vă ajunge că agricultura noastră e la pământ? că oamenii voştri ne iau materia primă să vă facă vouă nutreţuri fine?” Ei că nu şi nu, să le dau mâncare. M-am speriat şi am făcut pasul înapoi. Văzând că mă pierd au început să vocifereze mai abitir, ca într-un final să mă alunge cu un cor de fluierături.
M-am întors speriat la Lia şi Caesar să mă apere de furia flămânzilor ălora, dar când le-am povestit m-au luat în băşcău, că unde s-a mai văzut peşte cu ochiu atărnând, că fabulez şi alte ocări grele. Halal colegi! Aşa am ajuns să scriu păţania mea, ca să fie de învăţătură de minte pentru cei care merg să viziteze lacul de la castelul Versailles.
Coada pentru bilete
Monstru acvatic – varianta Versailles
Mai multi monstri de Versailles
Guralivul
3 comments
28th Mar 10
aNDRIIpOPA
Deşi toată lumea ştie că azi e ziua naţională a României, nimeni nu pare a băga de seamă. E zi liberă, deci ne odihnim. Mai un mic, o bere, un vin sau mai ştiu eu ce. Românii sunt atât de obosiţi încât cu greu îşi găsesc timp pentru a sărbători ziua ţării lor. Mai repede ar sărbători 4 sau 14 iulie, că e la modă să te dai internaţional. Asta este ziua care ne arată ce suntem cu adevărat: o populaţie, nu un popor.
