aNDRIIpOPA's blog

Aseară am ascultat discursul Preşedintelui. Până la un punct am reuşit să-l urmăresc, deşi era compus în cea mai pură “limbă de lemn”. După acel punct mi-a fost din ce în ce mai greu: generalităţi fără prea mare legătură cu “şocul” anunţat de băselu’ cu o zi înainte, amalgam de idei înşiruite cum i-au venit în minte vorbitorului, lipsa unor soluţii concrete şi multe alte lipsuri ale unui discurs de “importanţă capitală”.

În schimb au fost câteva idei care nu îmi ies nici acum din cap şi care mă cam înfioară: Preşedintele nu înţelege nici acum că rolul lui este să asigure un echilibru democratic, că scopul său este acela de mediator între puterile statului şi de a garanta respectarea Constituţiei. Ce mi s-a părut cu adevărat halucinant este că nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă politicianul şi funcţionarul public în general. A dat-o înainte cu “căpitanul ce-şi duce nava în port”, uitând că între funcţia de căpitan de navă şi cea de Preşedinte al unei ţări democratice există deosebiri esenţiale, ce le fac incompatibile:

1) Căpitanul are drept de viaţă şi de moarte asupra echipajului, Preşedintele nu;

2) Căpitanul este numit, Preşedintele este ales;

3) Ordinul căpitanului e lege pentru echipaj pe când dorinţa populară e lege pentru Preşedinte.

Doar faptul că-şi închipuie că cele două funcţii sunt identice, îl fac să fie (nu doar să pară) un dictator. Cel puţin asta e părerea mea.

După un astfel de discurs confuz şi plin de inepţii, m-ar mira ca românii să nu continue protestele.

Văd că totuşi manifestanţii din piaţa Universităţii nu au de gând să se lase şi cer în continuare demisia. Deja începe să nu se mai înţeleagă a cui, dar important e că cer o demisie.

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

Mă distrează cum se dau reprezentanţii jandarmeriei cu curu’ de pământ şi ameninţă că vor amenda organizatorul marşului de la Arcul de Triumf pentru “dezertorii” care s-au dus în Piaţa Universităţii via Piaţa Victoriei.
Acuma stau şi mă întreb dacă n-ar trebui amendat şi organizatorul marii adunări din 22 decembrie 89′, de la care nea’ Nicu a fugit cu elicopterul? Doar aţi văzut cum a degenerat!

Dacă tot încep să se cristalizeze doleanţele manifestanţilor de prin toată România (ţineţi minte ce spuneam ieri legat de întreaga clasă politică?), poate că “imnul” demonstranţilor ar trebui să fie…
 

Ca un preambul, aş dori să spun că manifestaţiile din ţară ar trebui să fie semnale de alarmă nu doar pentru PD ci şi pentru ceilalţi reprezentanţi ai clasei politice. Timp de peste 20 de ani nu au făcut altceva decât să devalizeze bugetul României.

În ce priveşte manifestaţiile ar fi multe de spus, dar primul şi cel mai important lucru este că au reuşit (cel puţin până acum) să-i închidă gura atotştiutorului Băse. I-aţi mai auzit pe undeva hăhăiala, că eu nu? Un alt lucru demn de luat în seamă e că scânteia a fost un personaj perceput de opinia publică drept singurul membru competent al guvernului. În plus de asta, acest personaj, Raed Arafat, este şi întemeietorul SMURD, serviciu ce apare ca fiind alături de pompieri pe prima treaptă a încrederii românilor, cu o treaptă mai sus chiar decât biserica!. Aşadar forţarea demisiei lui Arafat a fost doar gazul de pe focul nemulţumirilor ce ardeau mocnit. Şi nu atât demisia, cât modul în care a fost determinată ea: public, printr-o intervenţie în direct la televiziunea care dezbătea subiectul legii sănătăţii. Ce a înfuriat şi mai mult a fost finalul “discursului” prezidenţial: “cine va demisiona, ghici ghicitoarea mea”. Încă aşteptăm răspunsul final al şaradei.

Departe de mine ideea de a aproba actele de violenţă ale unora dintre manifestanţi, dar aşa cum ne-a obişnuit traiul nostru de pe plaiurile mioritice, adevărul e undeva la mijloc. Personal, având ceva treburi neterminate prin zonă, am trecut duminică seara prin faţa Universităţii. Era după primul val de pietre, dar drumul era liber, iar demonstranţii pe o parte şi pe alta a drumului (în faţa Teatrului Naţional şi în faţa Universităţii), păziţi de jandarmi. Din giratoriul de la Universitate vedeam pe Unirii, undeva între Colţea şi Cocor, ceva ce semăna a război în toată regula, drept pentru care  a trebuit să ne şi îndreptăm către Calea Victoriei. Mie personal mi s-a părut că jandarmii nu stăpânesc deloc situaţia, altfel nu înţeleg de ce s-a dat drumul circulaţiei în condiţiile în care lumea putea reveni oricând pe carosabil (dealtfel colegii mei care fuseseră cu jumătate de oră înaintea noastră în zonă s-au trezit în câteva secunde înconjuraţi de lume, doar una din cele două maşini reuşind să întoarcă şi se evite a fi înconjurată de mulţime).

Spuneam că adevărul e undeva la mijloc. Nu am fost în zona de luptă, dar iniţial am preluat şi eu discursul jandarmeriei, care a fost ulterior preluat şi de mass media: cei puşi pe harţă şi pe distrugeri sunt membrii ai galeriilor echipelor Steaua şi Dinamo. Ei bine, ulterior am descoperit pe blogul unui jurnalist independent relatări de la “ground zero”. Este vorba despre Vlad Ursulean, care s-a avântat cu aparatul foto în mijlocul acţiunii, iar cele descrise de el contrastează cu declaraţiile jandarmeriei.

Ce s-a putut în schimb vedea cu ochiul liber este că jandarmeria română ştie şi acum ca şi acum 15 ani la mineriade doar “să bată” nu şi “să se bată”. Mă îndoiesc sincer că dacă ar fi avut cu adevărat cele două galerii în faţă (chiar şi numai 20-30 de oameni) ar fi reuşit să le pună pe fugă. În al doilea rând mă îndoiesc că membrii celor două galerii nu s-ar fi încăierat între ei dacă s-ar fi întâlnit.

După principiul “chelului îi lipseşte tichia de mărgăritar”, o asociaţie a propus modificarea bancnotei de 100 de lei, în sensul schimbării figurii reprezentate pe ea. Adică “jos Caragiale!”. Locul celui mai fin sociolog român al tuturor timpurilor urmând a fi luat de figura unei femei emblematice pentru naţia română.

In locul lui Caragiale, ar putea sta la fel de bine, cred politicienii, si Elena Cuza, Carmen Sylva sauRegina Maria.

Unii au fost de parere ca reprezentative sunt si Ana lui Manole sau Vitoria Lipan, personajul principal din romanul “Baltagul”.

Atât? Unde e Ana Pauker sau Elena Ceauşescu? Astea nu se pun?

Părerea mea e că cea mai apropiată de sufletul românilor ar fi totuşi Mama Omida. WORD!

Mă înfior când revăd imaginile de ieri, de la meciul Petrolul – Steaua. Mă înfioară gândul că sportul e viciat de imbecili care se răfuiesc cu lumea doar pentru un minut de glorie. Încerc să îmi imaginez o scenă asemănătoare celei de aseară, undeva într-o arenă romană, unde un cretinoid din public al sări să hăcuiască gladiatorul…

Ca fost sportiv, mă dezgustă profund duşmănia pe care o poate dezvolta suporterul meu împotriva adversarului meu şi a suporterului său. Este adversarul meu, nu al tău măi imbecilule! Eu lupt cu el, nu tu! Tu doar plăteşti să vezi un spectacol, după care poţi să mă aclami sau să mă huidui. Ce bine îmi faci tu mie atacându-mi adversarul?  Da, adversar! Nu mi-e inamic, nu mi-e duşman, nu îl urăsc şi nu caut să-l omor! Atunci de ce ai face-o tu? Ţi-a omorât familia? Nu pot să cred că un gest de o asemenea violenţă îndreptată împotriva adversarului meu (care în particular ar putea să-mi fie chiar prieten) este făcut în numele “marii şi necondiţionatei iubiri” pe care mi-o porţi tu, suporterule! Este doar un semn al iubirii tale faţă de violenţă.

Se tot vehiculează prin presă cum că cei doi jucători stelişti ce au primit cartonaşe roşii nu vor fi suspendaţi, pentru că au reacţionat în legitimă apărare. Fals! Prima reacţie o fi fost cea de apărare, dar următoarele nu se justifică. Trebuia pus la pământ, iar apoi imobilizat. După ce a ajuns pe jos, idiotul nu mai era un pericol, deci loviturile “la coaste” au fost în plus.

Se mai găsesc şi deştepţi care să afirme că arbitrul a scăpat controlul şi că trebuia să suspende direct jocul. Fals din nou! A dat un răgaz de câteva minute organizatorului să rezolve problema ce se ivise şi abia apoi a decis oprirea definitivă a jocului. Perfect regulamentar şi în spiritul sportiv. În rest e gargară. Şi dacă tot am deschis subiectul arbitrilor, hai să mai fac o precizare: brigada de arbitri este asimilată completului de judecată. Aşa cum hotărârile instanţei le poţi contesta în instanţa ierarhic superioară, aşa şi deciziile brigăzii de arbitraj pot fi contestate într-o primă fază chiar în raportul jocului, la care se poate adăuga un memoriu la Asociaţia Judeţeană de Fotbal sau la Federaţia Română de Fotbal (după caz, în funcţie de nivelul la care se desfăşoară competiţia). Atunci ce de ne apucăm de comentarii pe la tv? E mai importantă o greşeală a arbitrului decât faptul că jucătorul tău nu poate prelua o minge din zece? E mai important că nu primeşti un fault când îţi cade jucătorul ca o plăcintă, deşi abia a fost atins, sau că că acelaşi jucător trage zece din zece şuturi la kilometri de poartă? Nu mai bine ţi-ai folosi energia să antrenezi jucătorul să ştie cu mingea decât să-l mângâi pe creştet şi să-i găseşti scuze la orice greşeală?

Pe vremea când mai concuram, un coleg de club pierdea finala unei probe, “ajutat” de arbitraj, în faţa unui adversar vizibil mai slab. Am sărit repede să-l consolăm, dar reacţia lui a fost cea care ne-a readus urgent cu picioarele pe pământ: “înseamnă că nu am fost suficient de bun, din moment ce au putut să-l ajute”. Din momentul ăla am luptat toţi ca nişte lei ca să demonstrăm că nu putem fi furaţi.

Că tot vorbeam despre minunile României şi despre turismul ce poate fi făcut aici, hai să dezvolt puţin subiectul. Ca să nu spuneţi că bat prea tare câmpii, eu zic să rămânem în Apuseni.

Luând drumul muntelui la sfârşit de săptămână, poţi petrece un week-end de vis aproape de casă. O demonstrează străinii care vin în număr mare pe parcursul verii, chiar dacă pentru ei nu este atât de aproape de casă. Personal am fost surprins să văd cât de bine pregătiţi şi dotaţi sunt pentru astfel de ieşiri: maşini de teren ce tractează remorci cu motociclete endurance, montain-bike, caiace sau plute de rafting. Ai fi tentat de multe ori să le arunci printre dinţi un ” ‘gava-ţi la mama voastră, după ce că nu aţi experimentat comunismu’ vă mai şi daţi granzi cu nivelul de trai”. Ei bine, nu e chiar aşa. Genul acesta de echipamente se poate închiria şi în Romania. Dacă nu-ţi ajunge portbagajul, poţi începe prin a închiria o cutie-portbagaj pe care să o montezi pe maşină: preţul e destul de mic (începând de la 135 de lei pe week-end); dacă vrei să duci şi bicicletă, fie închiriezi una, fie închiriezi un suport de bicicletă ca să ţi-o duci pe a ta; dacă doreşti să te plimbi cu caiacul, simplu: îl închiriezi!

Acestea fiind zise, hai să vedem cum le-ai putea folosi toate astea aproape de casă. Trebuie să recunosc în primul rând că plimbările cu caiacul nu sunt specialitatea mea, dar le-am descoperit la un team-building în Ungaria (deh, acolo chiar sunt pregătiţi pentru turism) şi mi-au plăcut, dar nu suficient pentru a face o pasiune, drept pentru care sunt un începător în acest sport. Aşadar punem cutia pe maşină, suportul cu bicicletele, la care adăugăm un caiac dintre cele mai simple şi uşor de condus. Dar încotro ne îndreptăm? Aici ne ajută puţin şi serviciul Salvamont Bihor, care are câteva recomandări, din care eu aş alege Vadul Crişului (mă rog, punctul terminus e la Vadul Crişului, cel de pornire e la halta CFR Stâna de Vale). Traseul pare ideal pentru o ieşire cu prietenii, având în vedere că între cele două puncte sunt cam 25 de kilometri, deci ar cam fi nevoie de două maşini. A doua zi ar putea fi dedicată ieşirii în natură pe bicicletă, iar aici traseele sunt practic nelimitate, dar dacă tot suntem în apropiere, de ce să nu facem un drum până în Stână?

Aţi încercat să vă faceţi un calcul cât ar costa să închiriaţi echipamentul? Dacă da, ce ziceţi la anul de o ieşire?

P.S. Oare chiar e necesar ca madam Udrea să facă din capitală “staţiune balneară” când în România a mai mult decât plin de locuri fantastice ce aşteaptă să fie vizitate? Oare nu la aceste grădini carpatice se refereau consultanţii ce au propus sloganul “Explore the Carpathian garden”?

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

Chiar dacă nu mă încântă prea tare sloganul ăsta trebuie să recunosc că reflectă exact realitatea noastră românească, pentru că singurele lucruri vizitabile şi autentice din ţara noastră sunt minunile create de natură. Şi sunt multe!

De multe ori stăteam de vorbă cu prietenii şi încercam să găsim modalităţi de a aduce turişti străini prin ţărişoara noastră. Pornind de la premisa că vesticii vin cu maşina (de cele mai multe ori închiriată) să-şi petreacă vacanţa pe cont propriu şi să descopere “things”, am ajuns la concluzia hilată că singurul turism rentabil şi de succes ar fi cel extrem. Şi aici începeam noi să râdem ca proştii şi să venim cu idei care de care mai trăznite: pescuitul la dinamită şi la curent electric; concurs de călcat găini pe uliţele satelor; cules de mure în apropierea bârlogurilor de urşi, etc, etc, etc. Dintre toate ieşea în evidenţă “a circula pe drumurile publice”. Trebuie să recunoaştem că e un sport extrem să circuli pe şoselele din România, aşa că sloganul turistic al ţării e cât se poate de potrivit: pe fundul craterelor din şosele poţi studia adevărate ecosisteme nederanjate de mâna omului!

Lăsând gluma la o parte, locuri de vizitat sunt foarte multe. Pornind de la Oradea, un turist ce intră în ţară pe la Borş, ar putea vira la dreapta înspre Beiuş pentru a ajunge în Pietroasa, la Peştera Urşilor. Ar fi indicat ca respectivul turist să închirieze o maşină, date fiind drumurile de pe la noi, să nu şi-o rupă pe cea personală. De la intrarea în ţară ar parcurge cam 100 de kilometri ca să ajungă la destinaţie, pe care îi face în aproximativ 2 ore. Ce ar avea de văzut? În primul rând peisajele (la viteza cu care circuli în siguranţă prin România ai timp să vezi toate detaliile), iar apoi ar fi peştera în sine, una dintre puţinele din lume în care se păstrează scheletul întreg al unui urs de peşteră (Ursus Spelaeus).

După un scurt popas prin localitatea Pietroasa, următorul punct de interes ar fi Padiş. Aici minunăţiile naturii sunt aproape la tot pasul, iar vizitarea lor ar cere mai mult de o zi, drept pentru care s-ar impune cazarea la o pensiune din zonă. Nu fac reclamă, dar recomand pensiunea Anett mai ales pentru bucătăria pe care o are. E fantastică! În fine, după ce laşi maşina în parcare şi bagajele în cameră faci o mică plimbare pe Valea Aleului, ca să te obişnuieşti cu aerul tare de munte. Seara, o masă copioasă la pensiune. Dimineaţa trebuie să fii pregătit pentru drumurile lungi care te aşteaptă: Cheile Galbenei, Cetăţile Ponorului, Gheţarul “Focul Viu”, Poiana Florilor, toate te aşteaptă cu privelişti minunate. Poţi alege oricare din traseele marcate. Pentru un turist cu puţin timp la dispoziţie, două zile sunt suficiente pentru a se îndrăgosti pe veci de zonă. Ultima oară am văzut grupuri de turişti cehi care spuneau că vin a doua oară şi mai vor să vină mulţi ani de aici încolo…

După două zile de hălăduit prin Padiş, turistul nostru poate urca în a sa maşină închiriată cu direcţia Izbuc. Aici ar fi de vizitat atât mănăstirea cât şi izvorul de al cărui nume se leagă numele localităţii. Aici găsim cel mai reprezentativ izvor carstic intermitent din România. Aşezarea este justificată de prezenţa izbucului cu o deosebită reputaţie, pe care şi-a câştigat-o datorită unui sistem interesant de ieşire a apei: 15 – 20 minute este sec, apoi cu un zgomot puternic începe să iasă apa care umple un mic bazin de piatră, din care se scurge făcând o cascadă micuţă; după 2 minute apa încetează să curgă, pentru a reveni apoi după alte 15 – 20 minute. “Izbucul de la Călugări avea în trecut faima de a prezenta un ritm dublu (o erupţie de 2 minute urmată de o pauză de 15 – 20 minute, o nouă erupţie de 2 minute urmată de o a doua pauză de astă dată de 2 ore), care s-a pierdut acum, prin deschiderea unei fisuri carstice care scurtcircuitează sifonul intermediar. Dar chiar şi aşa el constituie un interesant şi rar fenomen carstic, fapt pentru care a fost daclarat monument al naturii pus sub ocrotire.”

Uite cum poţi face turism în România, fără să te depărtezi la mai mult de 150 de km de graniţă şi asta în doar 5 zile! Problema este lipsa infrastructurii care să pună în valoare toate aceste obiective şi lipsa de informaţii despre ele (sunt curios când va face Ministerul Turismului măcar un recensământ al pensiunilor, dacă nu a obiectivelor turistice). Pensiuni sunt, iar de maşină rezistentă poţi face rost uşor. Vacanţă plăcută!

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

Pe dracu’, mă las purtat de val şi mai ales de vise. Visele alea care seamănă foarte mult cu melodia băieţilor de la Cassa Locco:

Dar de fapt totul merge anapoda în ţara asta, iar viitorul are nuanţe maronii cu uşoare dunguliţe portocalii. Nu că celelalte culori (galben, roşu şi ce alte culori mai au partidele politice de pe la noi) nu ar fi prezente.

Am citit în dimineaţa asta o scrisoare deschisă a unui dascăl român. Îmi pare a fi de o vârstă cu mine, iar ceea ce spune acolo despre învăţământul românesc este cât se poate de adevărat şi pot confirma prin prisma experienţei mele de fost dascăl. Mă simt de parcă mi-ar fi furat cuvintele când a compus acea scrisoare. Păcat este că spune şi că s-a hotărât să emigreze. Iar ca el sunt din ce în ce mai mulţi. Oarecum trăiesc aceeaşi situaţie: mulţi dintre prietenii, rudele şi foştii colegi sunt plecaţi de multă vreme. În fiecare săptămână mai aflu despre câte un prieten din copilărie că a emigrat. Încet dar sigur pleacă intelectualitatea şi rămânem pe mâna unor nulităţi ce au singurul merit de a fi membi ai unui partid politic sau de a avea sprijinul unui partid. Partidul e în tot şi în toate, indiferent despre care partid e vorba. Şi aici nu mă refer doar la partidul de la putere, ci şi la “puterile locale”. Credeţi că în Oradea lucrurile stau diferit? Vă spun eu că nu, iar cei care au ochi să vadă şi ceva creier să gândească ştiu despre ce vorbesc.

Scrisoarea lui Vasile Pop (nu ştiu dacă numele e real) mi-a readus în minte cretinismele care se petrec în învăţământul românesc şi care poartă denumirea mult prea pretenţioasă de “reforme”:

România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus … profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.

Ce îţi fac ei ţie, dulce Românie….

Trăiesc cu speranţa că revoluţia din decembrie 89 nu a fost decât începutul schimbărilor. A adevăratelor schimbări, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 22 de ani sunt doar bulversări.

Aşa începe o poezioară pentru copii. Unii folosesc diminutivul “pisi” ca să-şi alinte jumătatea. Iar alţii…

Deci… mare e grădina… you now!

Spun asta cu mâna pe inimă! Adică ia gândiţi-vă cum ar fi reacţionat înainte de ’89. Cu ce mânie proletară i-ar fi bumbăcit pe băieţii ăia, de recunoşteau şi că sunt mistreţi! Trafic le trebuie? Ia uitaţi-vă la ei:

Dacă mai există puţin spirit civic în oraşu’ ăsta, ar trebui preluat clipul ăsta până la refuz şi băgat pe gât autorităţilor!

Via Orădeanul.

Asta pentru că încă mai avem dascăli de religie în şcoli, care fac exclusiv prozelitism religios. Pentru că Biserica Ortodoxă Română refuză să intre în “era noastră”.

Nu era decât o chestiune de timp să se întâmple asta. Şi e abia începutul…

Turistul!

“Dacă tot avem stadion nou, hai să schimbăm şi imnul!” şi-a zis Mircea (Naşu’) Sandu. Zis şi făcut! Marcel Pavel, cel însărcinat cu vocea la eveniment, s-a conformat. Acu’ a luat amendă. Şi el şi FRF. Şi pe bună dreptate: unde-i lege nu-i tocmeală. Mai ales că e vorba de simboluri naţionale…

Theo (da, cel cu theoriile) a venit şi el cu nişte propuneri de imn, dacă tot e aşa… la liber… Cum el e puţin pudic, o să vă rog să lăsaţi propunerile voastre aici pe blog.