Aş fi vrut să spun că morţii trebuie lăsaţi să se odihnească în pace.

Aş fi spus că orice efect are o cauză, iar cauza lui 11 septembrie a fost chiar infatuarea Americii şi rolul de jandarm mondial pe care şi l-a asumat.

Aş fi spus multe, care pe unii i-ar fi enervat sau poate doar i-ar fi durut.

Dar ce poţi să mai spui când un copil îşi plânge părintele…

Şi mai ales ce să mai spui când ştii cum şi-a tratat America eroii…

Iată aşadar plăcerile mele nevinovate:

1. O seară liniştită, sub clar de lună, e de nepreţuit, mai ales dacă îi ai pe cei dragi alături.

2. După o săptămână agitată, muntele e cel mai bun remediu.

3. Bucuria copiilor atunci când desfac un cadou pe care tocmai li l-ai oferit. Nimic nu poate egala emoţia şi licăririle din ochii lor.

4. Întâlnirile cu prietenii vechi, împreună cu care ai mâncat o grămadă de sare în viaţa asta. Deşi chestia asta te pune puţin pe gânduri, dar te consolezi rapid şi constaţi că ei au îmbătrânit mai tare decât tine şi că au burta mai mare.

5. Muzica. Mi se întâmplă câteodată să fiu complet absorbit de câte o melodie, chiar dacă în acel moment fac altceva. Da, recunosc, e cam periculos când conduc.

6. Dacă tot mă întâlnesc cu prietenii, îmi place să vorbesc. Îmi place dialogul, pe cât posibil cât mai în contradictoriu. Se spune că doar aşa se nasc idei cu adevărat importante.

7. De multe ori am senzaţia că mama mi-a dat nu doar “şapte ani de acasă” ci ceva mai mulţi, aşa că ori de câte ori văd câte o persoană tânără politicoasă, îmi tresaltă imina de bucurie. Nu sunt chiar o “rara avis“.

8. Sportul a fost dintotdeauna pasiunea mea. Pot spune chiar că m-a pregătit pentru viaţă mult mai bine decât a făcut-o şcoala. Din păcate nu sunt un la fel de mare consumator de sport la tv. Îl prefer pe cel practicat “LIVE“.

9. După o zi toridă de vară, ador să privesc cum plouă. De altfel, la fel de mult îmi place să privesc iarna, cum ninge. Curăţenia pe care o aduc ambele mi se pare o temă numai bună de filozofat.

10. Ca oricărui român sadea, îmi plac zilele petrecute lângă grătar. Dar cel mai mult îmi plac aripioarele de pui la grătar, cu ketchup picant (ăla de la Billa, “Clever” e unul dintre cele mai reuşite după părerea mea).

Dacă în ecuaţia asta adaugi familia şi sănătatea, tabloul este complet.

Când stai şi scrii ce te face fericit, constaţi că nu e vorba de lucruri multe sau complicate! Şi te întrebi atunci: de ce suntem totuşi atât de nefericiţi?

Timpul a trecut si am auzit in epoca post revolutionara de alte averi pierdute. Dar de data asta la ruleta, barbut sau mai stiu eu ce jocuri de noroc. Tot atunci au inceput timid jocurile de carti sa iasa din ilegalitate. Primul a fost jocul de bridge, de care pana atunci nu auzisem. Incet dar sigur a iesit si pokerul, intrand sub incidenta jocurilor de noroc si putand fi jucat in locuri special amenajate, cu regim de cazino. In ultimii ani au inceput chiar si televizari ale unor partide internationale. Atunci am inceput sa aflu mai multe despre poker. Cum ca de fapt nu e un joc de noroc 100% ci depnde foarte mult de abilitatile jucatorilor. Ca este un joc de strategie ce necesita o foarte buna stapanire a psihologiei umane. Ca se pot castiga averi la turnee, dar se poat si pierde bani seriosi. Ca risti doar atat cat te duce capul, iar de pierdut “tot ce ai si inca ceva peste” poti doar daca esti nesabuit. Ca e un joc de memorie. In fine…

Si totusi in toti acesti ani nu am reusit sa invat sa joc poker. Poate ca de vina a fost si ce am invatat despre acest joc inca din copilarie, dar si ce am vazut prin filme (e drept ca mai mult in cele western sau cu mafioti): e un joc de noroc periculos. Ei bine, nu e asa. Poti juca si de placere, online, din confortul casei tale, iar daca te simti puternic si stapan pe tine, poti incerca si o varianta “pe bani”, in care joci cu alte persoane ca si tine. Miza o alegi singur, la fel cum alegi si daca vrei sa continui sau sa te retragi.  In fond, ce ma fascineaza la acest joc e faptul ca te determina sa inveti care-ti sunt limitele si cand e momentul sa faci pasul inapoi.

Let’s play poker! Responsible!

Astazi singura legatura cu acei ani a ramas Lulu si al sau blog de amintiri sonvestiste. I-am spus cat de mult am fost impresionat de scrierile lui. Nu i-am vazut fata cand mi-a raspuns (se intampla tot mai des in secolul asta internetizat), dar am simtit si la el o unda de regret, mai ales cand mi-a zis ca incet-incet va abandona acest proiect. “Pacat…” i-am zis, iar gandurile mi s-au intors la acei ani … Doamne, ce ani frumosi!

Aici radio SONVEST Oradea! 71,81 megaherzi! (link)

Din pacate povestea nu s-a mai incheiat cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”…

Sursa foto

Citeam articolul lui Sebi Bargau, legat de aventurile sale cu inmatricularea motorului. De fapt aventurile erau cu functionarii RAR care s-au ocupat de omologarea pentru inmatriculare. Veti spune ca RAR nu e o institutie a statului si deci angajatii nu sunt functionari. Hai pe bune? Da’ ce-s ? Ce daca RAR e “un organism independent si autonom” care ia bani pe te miri ce (nu vad logica reomologarii la RAR  daca acel vehicul a mai fost inmatriculat in tara de origine)? Este tot al statului, deci un serviciu public. Care te costa. Si inca cum. Deci tot un drac. La inceput ma pufnea rasul, dar pe masura ce citeam imi dadeam seama ca asta eeste una din caracteristicile noastre nationale: munca putina si proasta.

Detaliile despre aventura lui le puteti citi aici, iar eu o sa ma explic cu experientele mele. De cateva saptamani imi era ud coltul casei, iar in caminul in care se afla contorul era o cantitate apreciabila de apa. Chemam Apaterm-ul sau cum se mai numeste. Vin, constata si se apuca de lucru: inlocuiesc conducta de apa rece care vine din instalatia orasului pana in contorul nostru (nu conteaza ca aceeasi conducta a mai fost schimbata cu mai putin de 8 ani in urma). Sapaturi, chinuieli, opinteli, dar se rezolva. De acum am si apa cu presiune la robinet. E bine. Odata pe zi ma mai uit daca s-a retras baltoaca din camin. Nu s-a retras, dar o pun pe seama ploilor si a faptului ca pe traseul conductei inlocuite nu s-a turnat inca beton ci s-a pus doar balast. Dupa cateva zile se betoneaza. Intr-una din zilele in care ma uit (de fapt era seara) constat ca apa nu numai ca nu scadea, dar chiar tasnea din conducta alta noua care sa o inlocuiasca si chiar sa o sporeasca. Nervi, injuraturi si pus mana pe telefon. La celalalt capat al firului, un nene care imi explica cum ca nu sunt echipe de interventie pentru ca “se curata conductele”. Dar mai am o sansa, in acea noapte se opreste apa, deci nu-mi va mai tasni. Ma enervez si ii explic lu’ dobi ca eu a doua zi merg la serviciu si nu prea stiu cum as putea sa rezolv problema, chiar daca el imi ofera o noapte de liniste. Dupa parlamentari vine o echipa, care desi era de la Apaterm, era de electricieni. Se uita baietii si constata ce stiam: apa tasneste destul de tare. “Bun, dar cum o rezolvam?” ii intreb. “Pai, hai sa chemam pe cineva sa aduca o cheie sa inchida racordul din strada.” Bun, BRAVO! “si pe urma?” “Dimineata o sa fie echipa de interventie de instalatori care sa vina sa va rezolve!” (toate astea se petreceau pe la 11:30 noaptea).

Dimineata apare si instalatorul. “Nu e bun racordul dintre contotrul dvs si teava care duce apa in casa. Dar fiind defectiunea dupa contor, nu e treaba noastra.” “Mestere, de ce nu e bun racordul ala? ca pana sa schimbati voi teava, nu avea nimic” “Nu va faceti griji, se poate rezolva cu 300 de lei”. Inutil sa mai spun ca pana la urma a pus socru-meu racordul (ca daca tot era sa nu am garantie pe lucrare, de ce sa dau 300?) Acum apa din camin s-a retras, coltul casei in cepe sa se usuce, dar imi ramane intrebarea: de ce nu s-a putut face de la bun inceput o lucrare buna? Si de ce sa-ti dau 300 pentru ca sa-mi repari ceea ce mi-ai stricat? Si daca tot e sa faci un ciubuc, de ce in timpul serviciului?

Chiar asa: de ce nu merge tara asta? Oare?

Astfel aflăm că oraşul Detroit, unde şi în prezent se găseşte o importantă comunitate românească, a fost întemeiat de români. O simplă analiză a etimologiei numelui, ne duce cu gândul într-acolo. Ne putem imagina un convoi de emigranţi români, aproape de epuizare, ajungând într-un loc plăcut ochiului; cel mai bătrân spune “Staţi! Aici oprim! Aici e DE TRĂIT!”. De unde şi numele oraşului. Apoi se pun oamenii noştrii, ca adevăraţi gospodari ce sunt (cu ocazia acelor emigrări timpurii în America, au dispărut şi gospodarii români), să construiască o aşezare. Muncind ei cu spor, transpiră. Transpirând, au nevoie de rehidratare. Cum se rehidratau ei aşa, dând sticla de la unu’ la altu’, odată ce ajunge sticla la ultimul, întreabă “Unde pun şi io COCA asta?”, la care răspunsul vine prompt “Apăi pune-o COLEA”. Astfel ne imaginăm că s-a născut binecunoscutul brand de azi, Coca-Cola.

Odată munca terminată, oamenii, deşi serioşi, au poftă de joc. Şi ce să joace ei? Păi doar ce ştiu: OINĂ! Aici nu ştim cum s-a schimbat denumirea din “oină” în “baseball”, dar probabil că şi alte popoare au mai avut ceva contribuţii, astfel nu se explică de ce nu vorbesc americanii limba română…

Staţi aproape pentru alte teorii. Pe curând!

Hai să rememorăm participările României la finalele Eurovisionului:

1. 1994 – Dincolo de nori – Dan Bittman, la final locul 21;

2. 1998 – Eu cred – Mălina Olinescu, locul 22;

3. 2000 – The Moon – Taxi, locul 17;

4. 2002 – Tell me why – Monica Anghel & Marcel Pavel, locul 9;

5. 2003 – Don’t Break My Heart – Nicola, locul 10;

6. 2004 – I Admit – Sanda Ladosi, locul 18;

7. 2005 – Let Me Try – Luminita Anghel & Sistem, locul 3;

8. 2006 – Tornero – Mihai Traistariu, locul 4;

9. 2007 – Liubi, Liubi, I Love You – Todomondo, locul 13;

10. 2008 – Pe-o Margine De Lume – Nico & Vlad, locul 20;

11. 2009 – The Balkan Girls – Elena, locul 19;

12. 2010 – Playing With Fire – Paula Seling & Ovi, locul 3.

DE AICI

După cum se vede, nu întotdeauna când am avut şi voci şi melodii bune, am fost printre primii, şi abia în ultimii ani am început să ne obişnuim cu “fruncea”. Dar hai să analizăm acest an. Melodia a fost bună, nu strălucită (nu cred că peste 10 ani îşi mai aminteşte cineva de ea), dar într-o interpretare de excepţie şi …. inspirată, ca să nu spun tactică. Pentru cine nu ştie, Ovi e norvegian, drept pentru care după concurs a rămas acasă la Oslo… Aşadar din nordul Europei au venit puncte preţioase şi datorită prezenţei lui Ovi, nu neeapărat datorită interpretării (deşi interpretarea Paulei Seling a fost excepţională). Că interpretarea sau melodia nu au fost criterii primiordiale o reflectă şi clasarea sub aşteptări (ale mele) a Albaniei, care a beneficiat de o voce cu un timbru oarecum asemănător Patriciei Kaas şi de o melodie excepţională. Oricum peste cea a Turciei (care a eşuat pe locul 2). M-a surprins total (în sens negativ) prezenţa Marii Britanii, care deţine industria muzicală No.1 din Europa! În rest am văzut o împărţeală frăţească şi tovărăşească a punctelor în funcţie de alianţe politice, naţionale şi interese economice. Spun asta pentru că mie personal nici melodia câştigătoare, a Germaniei, nu mi-a lăsat o impresie de “WOW!”. Poate pur şi simplu nu e genul meu de muzică, dar nu m-a impresionat cu nimic.  Dezamăgit am fost de dansul Franţei, ce se dorea probabil o capoiera… Probabil că Charles Aznavour şi Patricia Kaas au făcut infarct la vedera reprezentanţilor Hexagonului.

Revenind la concurenţii României, nu am ce să le reproşez, dimpotrivă, îi felicit şi le mulţumesc în calitatea mea de român că m-au reprezentat la un asemenea nivel şi cu un asemenea rezultat. Nu de alta, dar dacă mai observă şi altcineva, singurele domenii în care românii şi România mai au un nume bun sunt cele ştiinţifice şi artistice. Poate că brandul de ţară al României ar trebui construit şi în jurul acestui aspect: muzică şi film. E doar o părere…

- Stimate şoricel, eu ştiu că-i o nenorocire pentru tine, dar pentru mine nu are absolut nici o importanţă!
Şoricelul s-a îndreptat către purcelul din curte, care părea să-i arate mai multă simpatie, dar şi acesta îi spuse:
−  Îmi pare aşa de rău domnule şoricel, dar nu pot decât să mă rog pentru tine.
Şoricelul s-a îndreptat spre vacă, dar ea l-a privit bovin şi i-a spus:
−  Ţi se pare că pentru mine este un pericol acea cursă de şoareci? HA, HA!!!
Trist şi speriat de moarte, s-a întors şoricelul acasă să se descurce singur cu capcana de soareci ce-i ameninţa viaţa.
Noaptea s-a auzit un clic, ca atunci când se închide o capcană de şoareci. Nevasta gospodarului a sărit din pat să vadă ce s-a prins în capcană. Spera să fie şoarecele care îi mânca zilnic din cămară. În întuneric nu a văzut că în capcană se prinsese un şarpe extrem de veninos. Şarpele a muşcat-o, iar femeia a fost transportată la spital. A fost tratată şi apoi lăsată acasă cu temperatură mare. Ştiind că cel mai bun tratament în caz de temperatură e supa proaspătă de găină. A luat gospodarul găina şi a tăiat-o ca să facă supa. Vecini şi prieteni au venit de departe să viziteze bolnava şi stăteau cu ea cu schimbul. Ca să-i hrănească, gospodarul s-a văzut nevoit să taie porcul. Femeia se simţea tot mai rău, iar nu după mult timp a murit. Mulţi cunoscuţi au venit, iar pentru masa de după înmormântare a trebuit gospodarul să taie şi vaca.

MORALA: Dacă veţi auzi că cineva are o problemă şi vi se va părea că ea nu vă va atinge, amintiţi-vă că atunci când cel mai slab e ameninţat, toţi suntem în pericol!

Sper sa dorm bine la noapte si sa ma trezesc liber dimineata si nu prin cine stie ce temnita intunecata! Daca nu scriu mai mult de zece zile, e vai de capul meu si am fost pedepsit la aspra osanda!

Un astfel de grobian am surprins ieri in Real, cand o plimbam pe fiica-mea printre rafturile hypermarketului in caruciorul de cumparaturi. Individul isi ducea si el odrasla, tot o fetita, dar mai mare, in jur de 7-8 ani, tot in caruciorul de cumparaturi. Momentul care mi-a atras atentia a fost o scurta disputa intre tata si fiica, in care el, masculul alfa, ridica pumnul si simuleaza ca o loveste in gura pe fiica-sa, in acelasi timp cu aplecarea corpului spre inaite. Adevarata drama am vazut-o in gestul fetei, care si-a ferit fata cu mainile cu o groaza intiparita pe chip, cum rar mi-a fost dat sa vad la un copil. Cum putea un copil sa se sperie in asa hal de un pumn, cand daca ii arat fiicei mele pumnul, incepe sa se catere pe mana mea razand, nicidecum sa il perceapa ca pe un pericol. Evident ca nu era prima data cand era amenintata in acest fel sau poate chiar batuta cu pumnul. Ce educatie poti oferi unui copil, fie el si de 8 ani, lovindu-l cu pumnul? Cat de traumatizat sa fie un copil sa se fereasca si sa se chirceasca in fata unui pumn al tatalui sau? Sigur a mai fost lovit astfel! Toate astea imi treceau prin minte in acele momente. Nu am putut sa nu vad si o reactie de spaima la fiica-mea, care parca a intuit teroarea care o bantuia pe nefericita copila, desi, repet, Andreea cand vede pumnul ridicat sau indreptandu-se spre ea, zice ca e avion si se catara sa-l prinda.

Ieri noapte, dupa incidentul cu pricina, ma gandeam la educatia primita de unii dintre fostii mei colegi de scoala si am ajuns la concluzia ca multi au fost astfel crescuti. Ma mai gandeam si la tiganii alaturi de care am copilarit in Cantemir si aceleasi concluzii le-am tras: violenta naste violenta. Iti cresti copilul cu bataie, se va bate mai departe si isi va creste copiii in bataie. Pentru ca asa stie ca se face. Eu, la viata mea, pot spune ca am luat de trei ori bataie de la tatal meu, desi de fiecare data a fost o palma, a fost suficient sa le consider batai. In rest, de cate ori faceam cate o nazbatie, eram pedepsit si mustruluit, incat de multe ori as fi preferat sa ma bata decat sa ma moralizeze atat. Drept consecinta nu am stiut sa ma bat cand eram mic si eram ciuca batailor pe scoala. De multe ori eram ciuca batailor si prin cartier, incat unii se simteau datori sa ma protejeze. Dar nu am raspuns la violenta cu violenta niciodata, pentru ca in viata mea nu l-am vazut pe tatal meu sau pe mama mea lovind pe cineva intr-o disputa. Nu am avut exemplul. Nu mi s-a parut niciodata normal. Abia mai tarziu, cand aceiasi tigani de care vorbeam au sesizat slabiciunea mea si au incercat sa profite de ea, am decis ca ar fi cazul sa ma inscriu la un curs de auto-aparare. Dar nici dupa aceea nu am devenit violent, asa cum vad de multe ori in aceste zile ca au devenit fosti sau actuali sportivi. Nu am putut niciodata sa lovesc pe altcineva decat daca a constituit un pericol imediat pentru mine.

Din toate aceste am dedus ca multi dintre noi au fost crescuti cu violenta in familie, ca un ceva natural. De aici si valul de violenta care bantuie acum Romania. De fiecare data unul mai puternic va incerca prin violenta sa se impuna asupra unuia mai slab, tocmai pentru a-si revarsa furia pe care a dobandit-o fiind batut de un altul mai puternic. Probabil ca viitoarea reforma a educatiei in Romania va fi eliminarea violentei de orice fel chiar si din vocabularul copiilor. Dar si din comportamentul adultilor. Pentru ca altfel nu avem cum intra in randul lumii civilizate. Pentru ca pumnul nu poate fi o alternativa la argumentele logice ci doar la cele contondente, iar progresul s-a nascut din dezbaterile de idei si nu din lupte.

Operatiunea s-a desfasurat fara cusur, doar cu un incident minor: furtunul de la una dintre autospeciale s-a spart chiar langa racordul de la pompa. Bietul pompier s-a udat pana in chiloti pe frigul ala, dar s-a miscat extrem de rapid, incat nu multa lume a sesizat  incidentul. Dupa aproximativ o jumatate de ora (acum timpul parca se scurgea mai normal si pentru mine).

Dupa ce si-au intrat in rol pomierii militari, m-am dus pe margine sa ii las sa-si vada de treaba, dar abia acolo am tras o portie de nervi. In general nu-mi plac comentariile celor de pe margine, care stau la o tigara si isi dau cu parerea. Tot asa si acolo, in multimea de gura-casca erau care mai de care mai destepti si presupuneau de la ce o fi pornit incendiul, cine e vinovat si alte d’astea. Ce mi-a pus capac si am rabufnit, a fost cand un alt destept d’asta, vazand ca e stins incendiul si echipa de interventie isi strange sculele in liniste si cu calm, decreteaza istet: “astia au viata faina! stau toata ziua si iau niste baaaani!!!” Nu m-am putut abtine si i-am zis ca daca vrea sa ia si el banii aia sa se faca pompier (desi, sincer, nu cred ca trecea de testul psihologic), dupa care am inceput sa ma contrez cu el legat de activitatea asta de stingere a incendiilor si cam ce parere are el despre asta. Cum eram furios, l-am cam repezit, iar desteptul lumii a inceput sa bata in retragere. Macar atunci a inceput sa se destepte putin, dar nu si sa taca.

Si uite asa s-a dus naibii seara tihnita. In schimb am aflat ca am vecini simpatici. La “evaluarea pagubelor”, fiul gazdei a observat ca era in tricou si papuci de casa, ca mirosim cu totii a fum de parca am fi sunci afumate. Concluzia generala a ramas “bine ca nu a patit nimeni nimic”.

Tin pe calea asta sa le multumesc pompierilor de la brigada “Crisana”, atat in numele meu cat si al tuturor vecinilor. Baieti, stiu ca va e greu, stiu ca nu sunteti dotati chiar cu cele mai pertformante echipamente, uneori chiar trebuie sa interveniti cu utilaje ce trebuiau casate acum 20 de ani, dar v-ati descurcat admirabil. Sincere multumiri!

De asemeni tin sa amintesc primariei, ca in zona exista un singur hidrant stradal, pe calea Aradului, vis-a-vis de statia Rompetrol. E destul de important, mai ales ca s-a pus la un moment-dat problema ca s-ar putea termina apa din cisterne, iar hidrantul era cam la 150 de metri, dupa un bloc. Ideea ar fi sa se mai instaleze niste hidranti si pe strada Vladeasa, dar nu numai.

Fotografii nu am apucat sa fac, ca eram cam grabit sa ajung la fata locului, astfel ca nici telefonul nu l-am mai luat dupa ce am sunat la 112.

CINCI MINUTE
Daca se imbraca , inseamna “o jumatate de ora “. Totusi, “cinci minute” chiar inseamna “cinci minute” daca tocmai te- a
mai lasat 5 minute ca sa te uiti la meci, inainte sa o ajuti la treaba .

NIMIC
Este calmul dinaintea furtunii. De fapt, inseamna “ceva ” si ar trebui sa ai grija . Discutiile care incep cu “nimic”, se termina de obicei cu “bine”.

DA-I DRUMUL
Aceasta este o provocare, nu o permisiune. NU o face!

OFTAT ADANC
De fapt, nu este un cuvant, ci o afirmatie non-verbala a deseori ignorata de barbati. Un “oftat adanc” inseamna ca ea crede ca esti un idiot si nu stie de ce mai sta acolo si se cearta cu tine pentru “nimic”.

FOARTE BINE
Aceasta este una dintre cele mai periculoase lucruri pe care o femeie i le poate spune unui barbat. “Foarte bine” inseamna ca ea se va gandi mult si bine, la cum sa te faca sa platesti pentru greselile tale.

CUM VREI
Este felul unei femei de a-ti spune “du-te dracului !”.

MULTUMESC
O femeie iti spune “multumesc”. Nu-ti mai pune intrebari. Doar raspunde repede “cu placere”.

“- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
- Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical. Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si  simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric.
- Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!”

E o chestie destul de najpa să constaţi că-contabilul căruia i-ai dat toate actele de dizolvare nu s-a ocupat şi de radiere. Dar e şi mai nasol să constaţi că o lege e mai mult decât imperfectă. Să mă explic: ordonanţa prin care se introducea minunea-de-impozit-forfetar-de-căcat are lipsuri enorme. De exemplu, eşti scutit de plata impozitului forfetar doar dacă firma e suspendată, nu şi dacă e dizolvată şi în curs de radiere!!!!!!!! Cât de imbecil putea fi cel care a emis ordonanţa, încât să nu prevadă că nu mai datorează impozit unu’ în moarte clinică (doar ce i s-a injectat drogul letal – dizolvarea şi mai aşteaptă efectul – radierea), la fel cum nu datorează impozit unu’ aflat în comă şi conectat la aparate (suspendat). Dar aşa se înţelege democraţia în România: face legi tot nepriceputul. Că poate!

Vă daţi seama că un imberb neexperimentat ca Honorius Prigoană are şansa de a deveni deputat şi să “ajute” la dezvoltarea legislaţiei româneşti? Pentru că îşi permite!

Tristă zi, tristă ţară!

Atunci începi să-ţi aduci aminte (ca posesor de card de credit) de vorba populară “ce-i în mână nu-i minciună”. Cadul de credit este un mare mincinos, pentru că te face să crezi că ai. Cred că cea mai sănătoasă abordare e cu banii la purtător sau cel mult pe un card de debit. Ştii cât ai, deci şi cât poţi cheltui. Mai mult nu poţi, pentru că n-ai. Şi aşa începe cumpătarea (zic io).

Posesorul unui card de credit devine un fel de copil (d’ăla mic de tot, care nu ştie ce-s banii, dar vrea jucării şi dulciuri intr-una), pentru că nu mai ştie valoarea reală a banilor, iar când află, deja e prea târziu şi a ajuns dator vândut. Niciodată nu mi-a plăcut să cheltui mai mult decât am avut, niciodată nu mi-a plăcut să mă împrumut, nici măcar de la prieteni. Când totuşi am făcut-o a fost pentru că într-adevăr aveam o urgenţă sau o situaţie mai nasoală (Dan ştie). Dar repet că nu mi-a făcut niciodată plăcere să cheltui ce nu e al meu. Eu unul aşa am perceput întotdeauna împrumutul: ca pe ceva ce nu e al meu, îl folosesc, dar îl restitui în aceeaşi condiţie în care l-am primit şi cât mai rapid posibil. D’asta nu reuşesc să pricep de ce economiştii lu’ peşte încearcă să mă convingă că un card de credit e ceva bun. Nu e! Nu are cum să fie bun ceva ce mă costă mai mult decât un împrumut clasic. Dar e adevărat că nu îmi place să apelez nici la mici împrumuturi de la prieteni. Pur şi simplu nu am nevoie de luna de pe cer ca să fiu fericit.

Am învăţat toate astea pe propria piele, când liceean fiind, doream să-mi cumpăr nou apăruţii pantofi sport Puma cu disc (asta e pentru ăia mai bătrânii). Erau cam jumate de salar ca preţ, aduşi de prin Ungaria sau Austria, că la noi încă nu erau magazine specializate (era în 1993), drept pentru care mama, vrînd să-mi dea o lecţie, îmi zice: “dacă îi vrei, munceşti pentru ei la vară, iar dacă nu-ţi ajung banii pun eu diferenţa”. M-am declarat super-încântat de idee. Mi-am găsit şi un ortac cu care să împart munca de şantier, în persoana lui Teo (cel cu THEOriile). Prima zi de muncă a constat în demolarea unui zid. Cărămidă cu cărămidă. Aveam mâinile praf şi pulbere, mănuşi nu ne dădea nimeni, că deh, eram necalificaţi, un fel de Dorei de azi. Pe urmă am trecut la munca provocatoare de “făcut betoane” care consta în amestecat cu lopata ingredientele pe care ni le dădeau “meşterii” (care se purtau exact ca nea’ Gogu din reclamele cu Dorei). Alte bătături şi febră musculară. Cea mai incitantă ni s-a părut munca de încărcat-descărcat saci de ciment şi var: de fapt cea mai incitatntă parte era transportul lor, pentru că se făcea într-o dubiţă TV dotată cu o singură aerisire, în plafon, mică şi amărâtă, la care stăteam cu schimbul să luăm aer, restul timpului petrecându-ni-l fie încercând să ne acoperim faţa cu bluza de pe noi, fie încercând să ne ţinem echilibrul. Ajungeam la destinaţie albi din cap până în picioare de la var, iar şoferul ne mai şi lua la mişto că nu putem să rămânem curaţi la locul de muncă, după ce el intra parcă de-al dracu’ în toate craterele de pe şosea.

După vara de muncă pe brânci, am adunat destui bănuţi cât să-mi cumpăr pantofii doriţi şi să-mi mai rămână. Dar nu i-am mai luat. De ce? Pentru că am realizat că erau prea scumpi pentru câte puteau face, dar mai ales mi-am dat seama că am  muncit prea mult ca să-mi bat joc de bani. Mi-am luat altele, dar am şi pus deoparte. Am hotărât atunci că viitorul este în investiţii. Şi am investit: F.M.O.A., F.N.I., Bancorex, Bancoop şi Banca Internaţională a Religiilor. Ştiu că am enumerat toate ţepele post-revoluţionare, dar nu glumesc, chiar le-am luat pe toate. Am ratat Banca Dacia-Felix şi Caritas. Dar numai d’aia că nu aveam bani. Şi totuşi am rămas cu ceva bani după vara aia fierbinte, pentru că am avut şi alte investiţii care au mers. Dar au fost banii mei şi încerc să mă gândesc ce ar fi fost dacă luam bani împrumut ca să investesc… dar asta e o altă problemă şi deviez de la subiect.

De fiecare dată când mi se propune să-mi fac un card de credit mă gândesc la acea vară care mi-a schimbat total percepţia asupra banilor. Oricât ar încerca diverşi “consilieri de credite” să mă convingă că e în avantajul meu, ştiu că un card de credit e doar în avantajul băncii emitente şi mai ştiu că banii ăia uşor de obţinut sunt foarte greu de restituit, dar mai ales distrug percepţia asupra valorii lor. Ce-i în mână nu-i minciună! E atât cât poţi cheltui.

Anul acesta trec şi cei 20 de ani profeţiţi de Silviu Brucan (sper). Oare se gândea la această desfăşurare a evenimentelor? Oare am învăţat în aceşti 20 de ani ce înseamna democraţia? Oare am înţeles că alianţele sunt rezultate ale conjuncturilor? Oare începe să se schimbe clasa politică? Oare…?

BONUS pentru staff-ul PDL: Oare s-a gândit cineva că se poate face o alianţă contra naturii? Răspund tot eu: DA, s-a făcut de-a lungul istoriei, atunci când interesul a cerut-o. Amintiţi-vă că Statele Unite ale Americii au fost aliate cu URSS, o alianţă contra firii şi ideologiilor, dar care avea un singur adversar: fascismul. Aşadar în dragoste şi război este permis orice. Să sperăm că cei 20 de ani ai lui Brucan au trecut şi am învăţat, în cele din urmă, că democraţia presupune şi decizii surpinzătoare sau alianţe contra naturii (sau ideologiei).

Ca un preambul, Junior Achivement Romania este o organizaţie non-profit fondată în 1993, parte a Junior Achivement Worldwide (USA) şi Junior Achivement-Young Entreprise (Europa), ce îşi propune să inspire şi să pregătească tinerii pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale şi pentru reuşita în jungla economiei de piaţă. Programele puse la dispoziţia şcolilor sunt de tipul “learning by doing”. Câştigătorii competiţiilor Junior Achievement naţionale şi internaţionale beneficiază de burse “Junior Achievement” pentru participarea la şcoli de vară, seminarii sau conferinţe internaţionale.

Jurizarea s-a făcut ţinînd cont de următoarele aspecte:

1. Inovaţia,

2. Creativitatea,

3. Aplicabilitatea,

4. Impactul social,

5. Impactul asupra mediului,

6. Viabilitatea,

7. Calitatea prezentării.

La concurs s-au înscris patru echipe:

- “Prietenii copiilor” (Cristina Balog, Claudia Noje, Alina Hadadi, Claudia Tamaş şi Mihaela Rusu, toţi din clasa a X-a C);

- “Îndrumătorii” (Gyorgy Andrea, Silaghi Lavinia, Tărău Minodora, Urdea Cristina, Merca Gheorghe, Pop Cătălin şi Sagău Beniamin, din clasele a X-a A şi D);

- “Helpers” (Ciugudean Lioara, Filip Anita, Magyari Brigitta, Paina Monica, Ştef Sebastian toţi din clasa a XI-a C);

- “Viitorii antreprenori” (Moţ Georgiana, Birta Mădălina, Indrieş Ioana, Popovici Amalia, Pavel Ioana, Roja Iulia şi Pop Mădălina, toate din clasa a X-a C)

Avînd în vedere vârsta şi experienţa elevilor, pot spune ca mi-a placut felul în care s-au prezentat echipele. Din păcate nu puteau câştiga toţi, aşa că a trebuit o analiză destul de serioasă. Favorita mea a fost echipa “Viitorii antreprenori”, care propuneau îmbrăcăminte pentru animalele de companie. Dădeau senzaţia că dacă azi ar înregistra firma, mâine şi-ar înregistra brand-ul, iar poimâine ar fi pe piaţă. Din prezentare am înţeles că oricum deja au clienţi, iar din încasări au cumpărat deja o maşină de cusut. Clar, o afacere viabilă, aplicabilă şi inovativă. Dar au ajuns doar pe locul doi, la egalitate cu “Îndrumătorii”, care nu veneau cu ceva inovativ (ghizi turistici pentru grupuri de turişti, la diverse obiective din Oradea şi împrejurimi), dar au avut o prezentare mai bună, atât a activităţii cât şi a obiectivelor propuse.

Pe primul loc s-a clasat echipa “Helpers”, care propunea o afacere bazată pe reciclarea a diverse deşeuri din gospodărie (pe principiul că din orice produs cumpărat se aruncă 10%, fiind ambalaj). Mai exact producţia de obiecte decorative, brelocuri, lanţuri, brăţări, huse de telefon, etc. Au punctat la inovativitate, creativitate, aplicabilitate, dar cel mai mult la impact asupra mediului.

Pe locul trei s-au clasat “Prietenii copiilor”, de asemenea cu reciclarea materialelor rămase prin gospodării, dar pe ei i-a pierdut faptul că au gândit business-ul doar pe termen scurt, fiind vorba de confecţionarea unor articole specifice sărbătorilor de iarnă.

Una peste alta, m-am bucurat să văd la treabă copiii, viitori antreprenori, care ar putea forma viitoarea elită economică a oraşului şi, de ce nu, a României. E bine când şcolile încearcă să arate elevilor şi aspectul practic al disciplinelor studiate în anii de liceu. Mi-a plăcut să văd prezentări făcute atât în limba română cât şi în limba engleză, chiar dacă pe alocuri poticnite şi puţin crispate de emoţii. Chiar dacă au fost toţi învingători, doar primele trei echipe vor participa la faza naţională. Dar toate au un început, iar mie mi s-a părut un început bun.