De multe ori stăteam de vorbă cu prietenii şi încercam să găsim modalităţi de a aduce turişti străini prin ţărişoara noastră. Pornind de la premisa că vesticii vin cu maşina (de cele mai multe ori închiriată) să-şi petreacă vacanţa pe cont propriu şi să descopere “things”, am ajuns la concluzia hilată că singurul turism rentabil şi de succes ar fi cel extrem. Şi aici începeam noi să râdem ca proştii şi să venim cu idei care de care mai trăznite: pescuitul la dinamită şi la curent electric; concurs de călcat găini pe uliţele satelor; cules de mure în apropierea bârlogurilor de urşi, etc, etc, etc. Dintre toate ieşea în evidenţă “a circula pe drumurile publice”. Trebuie să recunoaştem că e un sport extrem să circuli pe şoselele din România, aşa că sloganul turistic al ţării e cât se poate de potrivit: pe fundul craterelor din şosele poţi studia adevărate ecosisteme nederanjate de mâna omului!

Lăsând gluma la o parte, locuri de vizitat sunt foarte multe. Pornind de la Oradea, un turist ce intră în ţară pe la Borş, ar putea vira la dreapta înspre Beiuş pentru a ajunge în Pietroasa, la Peştera Urşilor. Ar fi indicat ca respectivul turist să închirieze o maşină, date fiind drumurile de pe la noi, să nu şi-o rupă pe cea personală. De la intrarea în ţară ar parcurge cam 100 de kilometri ca să ajungă la destinaţie, pe care îi face în aproximativ 2 ore. Ce ar avea de văzut? În primul rând peisajele (la viteza cu care circuli în siguranţă prin România ai timp să vezi toate detaliile), iar apoi ar fi peştera în sine, una dintre puţinele din lume în care se păstrează scheletul întreg al unui urs de peşteră (Ursus Spelaeus).

După un scurt popas prin localitatea Pietroasa, următorul punct de interes ar fi Padiş. Aici minunăţiile naturii sunt aproape la tot pasul, iar vizitarea lor ar cere mai mult de o zi, drept pentru care s-ar impune cazarea la o pensiune din zonă. Nu fac reclamă, dar recomand pensiunea Anett mai ales pentru bucătăria pe care o are. E fantastică! În fine, după ce laşi maşina în parcare şi bagajele în cameră faci o mică plimbare pe Valea Aleului, ca să te obişnuieşti cu aerul tare de munte. Seara, o masă copioasă la pensiune. Dimineaţa trebuie să fii pregătit pentru drumurile lungi care te aşteaptă: Cheile Galbenei, Cetăţile Ponorului, Gheţarul “Focul Viu”, Poiana Florilor, toate te aşteaptă cu privelişti minunate. Poţi alege oricare din traseele marcate. Pentru un turist cu puţin timp la dispoziţie, două zile sunt suficiente pentru a se îndrăgosti pe veci de zonă. Ultima oară am văzut grupuri de turişti cehi care spuneau că vin a doua oară şi mai vor să vină mulţi ani de aici încolo…

După două zile de hălăduit prin Padiş, turistul nostru poate urca în a sa maşină închiriată cu direcţia Izbuc. Aici ar fi de vizitat atât mănăstirea cât şi izvorul de al cărui nume se leagă numele localităţii. Aici găsim cel mai reprezentativ izvor carstic intermitent din România. Aşezarea este justificată de prezenţa izbucului cu o deosebită reputaţie, pe care şi-a câştigat-o datorită unui sistem interesant de ieşire a apei: 15 – 20 minute este sec, apoi cu un zgomot puternic începe să iasă apa care umple un mic bazin de piatră, din care se scurge făcând o cascadă micuţă; după 2 minute apa încetează să curgă, pentru a reveni apoi după alte 15 – 20 minute. “Izbucul de la Călugări avea în trecut faima de a prezenta un ritm dublu (o erupţie de 2 minute urmată de o pauză de 15 – 20 minute, o nouă erupţie de 2 minute urmată de o a doua pauză de astă dată de 2 ore), care s-a pierdut acum, prin deschiderea unei fisuri carstice care scurtcircuitează sifonul intermediar. Dar chiar şi aşa el constituie un interesant şi rar fenomen carstic, fapt pentru care a fost daclarat monument al naturii pus sub ocrotire.”

Uite cum poţi face turism în România, fără să te depărtezi la mai mult de 150 de km de graniţă şi asta în doar 5 zile! Problema este lipsa infrastructurii care să pună în valoare toate aceste obiective şi lipsa de informaţii despre ele (sunt curios când va face Ministerul Turismului măcar un recensământ al pensiunilor, dacă nu a obiectivelor turistice). Pensiuni sunt, iar de maşină rezistentă poţi face rost uşor. Vacanţă plăcută!

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

În Stână, la Izvorul Minunilor.

Pentru comparaţie am fotografiat lângă el şi brăduţul clasic. Aşadar, puteţi pune bradul (de plastic) cu varful in jos ca să aveţi loc să vă învârtiţi de el (nu vă mai daţi după cireş ci după brad). Unde mai pui că rămâne loc imens pentru cadouri

Timpul a trecut si am auzit in epoca post revolutionara de alte averi pierdute. Dar de data asta la ruleta, barbut sau mai stiu eu ce jocuri de noroc. Tot atunci au inceput timid jocurile de carti sa iasa din ilegalitate. Primul a fost jocul de bridge, de care pana atunci nu auzisem. Incet dar sigur a iesit si pokerul, intrand sub incidenta jocurilor de noroc si putand fi jucat in locuri special amenajate, cu regim de cazino. In ultimii ani au inceput chiar si televizari ale unor partide internationale. Atunci am inceput sa aflu mai multe despre poker. Cum ca de fapt nu e un joc de noroc 100% ci depnde foarte mult de abilitatile jucatorilor. Ca este un joc de strategie ce necesita o foarte buna stapanire a psihologiei umane. Ca se pot castiga averi la turnee, dar se poat si pierde bani seriosi. Ca risti doar atat cat te duce capul, iar de pierdut “tot ce ai si inca ceva peste” poti doar daca esti nesabuit. Ca e un joc de memorie. In fine…

Si totusi in toti acesti ani nu am reusit sa invat sa joc poker. Poate ca de vina a fost si ce am invatat despre acest joc inca din copilarie, dar si ce am vazut prin filme (e drept ca mai mult in cele western sau cu mafioti): e un joc de noroc periculos. Ei bine, nu e asa. Poti juca si de placere, online, din confortul casei tale, iar daca te simti puternic si stapan pe tine, poti incerca si o varianta “pe bani”, in care joci cu alte persoane ca si tine. Miza o alegi singur, la fel cum alegi si daca vrei sa continui sau sa te retragi.  In fond, ce ma fascineaza la acest joc e faptul ca te determina sa inveti care-ti sunt limitele si cand e momentul sa faci pasul inapoi.

Let’s play poker! Responsible!

VACANTA PLACUTA!!!

(Multumesc Rudy de pont!)

Nu ratati! Pur si simplu merita vazut!

Mai putin relaxanta e forfota care incepe din jurul intrarii in salina (cam de pe la 100 de metri in orice directie) si continua in autobusul ce te duce pana la punctul de intrare, iar mai apoi continua in salina, unde dupa ora 11 e un furnicar de nedescris. Probabil principalul vinovat era caldura de afara. Odata intrat in salina, esti in alta lume.

Locurile de joaca si de odihna in interior se gasesc pretutindeni, iar pe alocuri sunt televizoare la care ruleaza desene animate sau Discovery Channel. De jur-imprejur, in salina, sunt mese si banci de lemn (de altfel lemnul este elementul central al intregii localitati), incat la un moment-dat tot iti vei gasi un locsor in care sa iti odihnesti fizicul. Exista si o capela intr-una din galeriile salinei, foarte simpla dar si foarte vizitata. De interes este si muzeul salinei, aflat chiar langa platoul pe care se desfasoara programul de sport (daca pot sa spun asa) pentru cei sositi la tratament. mai e si un atelier de creatie (in general pictura) pentru copiii aflati la tratament. Mesele de ping-pong exista, dar e extrem de greu sa ajungi sa le folosesti, datorita partidelor-maraton pe care le au cei care le-au ocupat deja, plus ca trebuie sa vii cu palete, minge si fileu de acasa.

Va continua….

Odata ajunsi la destinatie, obositi dar fericiti, ne-am odihnit instant doar privind imagini de genul:

Asa-i ca avem o tara frumoasa? Eu cred ca da!

Bineinteles ca in vacanta am fost plecat. Si bineinteles ca voi povesti de-a fir a par cum mi-am petrecut la Praid impreuna cu Bulina Atomica, cu mamica ei si cu familia unei colege de gradinita a Bulinei. Pana atunci va arat doar o poza ca sa va deschid apetitul.

V-a placut? O sa mai aveti!

Pornirea către Costinești a avut loc la data de 01.09.2009 orele 20:00 din fața casei. Pentru că cei 850 de km (pe GPS) care ne despărțeau  de destinație nu se fac fără combustibil, am alimentat (plinul până la refuz) la PetromV pe Calea Clujului, unde am și resetat computerul de bord. Aici am avut parte de un mini-șoc: prețul litrului de benzină CO95 era de “numai” 4,03 lei/litru! Deja simțeam un gol în stomac și unul și mai mare (de 140,04 lei) în buzunar. Drumul până la Cluj a decurs normal, având în vedere că Piatra Craiului e un urcuș destul de greu, ca să nu mai pun la socoteală calitatea (pe alocuri) a drumului. Atunci am început să simt și limitele mașinii: fiind înaltă, la virajele mai strânse ai uneori senzația că se răstoarnă. Dar e numai senzație. Datorită ampartamentului mic, ocupanții locurilor din spate se cam “plimbă” dintr-o parte a banchetei în cealaltă.

Cu mici pauze de dezmorțire, am ajuns la Pitești (via Cluj-Napoca – Alba-Iulia – Sibiu – Râmnicu Vâlcea) cu speranța că autostrada va fi încă un “poligon” bun. Și a fost: peste 110 km/h, Săndelu’ nostru papă de rupe pământul. (Dacă la intrarea pe autostradă consumul mediu era de 6,5 l/100 de km, la destinație media ajunsese la 7,2 l/100 km.) La București am realimentat de la stația MOL de lângă intrarea pe “autostrada” Soarelui. Preț/litru: 4,04 lei. Total: 121,44 lei. Până la Fetești (unde am mai plătit și “podăritul” 10 lei) am continuat în același ritm de 130-140 km/h. Asta e! Am vrut să ajung până nu se trezea Andreea (oricum s-a trezit de câteva ori, poate din cauza denivelărilor, poate din cauza zgomotului de motor turat…). Singurul inconvenient major a fost ploaia de pe ultima parte de drum: mocănească, atât de măruntă de parcă era ceață.

Din Fetești până în Costinești am mers aproape bară la bară, cu 70-80 km/h. Groaznic drum. Și mai ales foarte îngust. Sau doar groaznic(?)

A treia alimentare: Rompetrol la ieșirea din Lazu, 3,99 lei/l, total 171,57 lei. Asta în timpul sejurului, în timp ce ne plimbam între Costinești și Constanța. Oricum începea să fie mai bine: scăzuse prețul combustibilului.

Întoarcerea spre casă am împărțit-o în două, ca să nu mai experimentez oboseala de la dus. Cel mai mult m-a enervat centura Bucureștiului: porțiuni terminate care alternează cu porțiuni în construcție, de-ți vine să te iei la pumni că nu ai mers prin oraș. Dacă până mai an centura Ploieștiului era dezastru, acum  nu mai poate fi vorba de așa ceva: drum ca-n palmă! (sunt curios cât rezistă).

Valea Prahovei este o altă distrcție pentru amatorii de drumeții cu automobilul pe șoselele României. Distracție și aventură. La Bușteni, până să ies din șoseaua principală  spre drumul care duce spre pârtia Kalinderu, am făcut o coloană după mine, formată exclusiv din oameni nervoși și dotați cu claxoane. În schimb, cei care veneau din față nu aveau frâne și nici bun-simț. M-a lăsat să trec un neamț, că poate altfel stăteam și acum să ne cazăm. Oricum, pentru tupeul ăsta, și-a luat și el porția de claxoane, de unde rezultă că deși nu aveau frâne, cei de pe contra-sens aveau și ei claxoane în bună stare de funcționare.

A patra alimentare o făcusem deja la Petrom în Sinaia, 3,85 lei/l, total 157,85 lei. Din ce-în-ce mai bine:  pe măsură ce ne apropiam de casă și de sfârșitul concediului (și implicit a banilor) benzina ne costa din ce în ce mai puțin. Cel puțin ultima alimentare a fost suficientă până acasă.

Ultima oprire în drumul spre casă am făcut-o la Cluj. După o vizită fulger la Grădina Botanică (fulger, pentru că altfel Andreea ar fi rupt toate florile să i le ofere lu’ MAMY), am oprit la Polus să mâncăm. Asta a şi fost ultima oprire până acasă, unde am ajuns pe la ora 22:30, cu încă trei linii la rezerva de benzină. Deci se poate şi consum mic, dar… sub 110 km/h.

Deşi e al nostru din iulie 2008, nu i-am făcut până acum o probă la drum întins. La startul în prima şi marea noastră aventură împreună ajunsese la aproape 10000 km. După, avea să indice puţin peste 12000 km. L-am pus la treabă în cam toate condiţiile de drum din ţărişoara asta a noastră. Rezultatul? Veți vedea în cele ce urmează. Datele tehnice sună cam aşa: model Laureate, motorizare 1600 cmc, benzină, 90 CP, injecție multipunct (MPI), dotat cu ABS, dublu airbag faţă, aer condiţionat, geamuri faţă electrice, computer de bord, etc.

Kilometri parcurşi în test – 2068 km;

Benzină consumată pe parcursul testului – 142,2 litri;

Consum mediu pe durata testului – 6,8 litri (doar benzină CO95);

Viteză medie – 60,2 km/h

Având la bord două persoane plus un copil, cu bagajele aferente, Sandero îşi arată limitele. Din start nu aveam suficient loc pentru bagaje, adică 3 geamantane, o ladă frigorifică electrică şi 3-4 plase cu diverse lucruri care nu încăpeau sau nu-şi aveau locul în geamantane. De ce 3 geamantane? Fiecare cu bagajul lui şi fiecare cu haine atât pentru mare cât şi pentru munte. Deci prima “lozincă” cum că Sandero e maşină pentru familii tinere a căzut: poate familii fără copii compuse exclusiv din cei doi soţi. În cazul nostru se impunea şi porbagajul de plafon, pe care totuşi nu-l recomand pentru că ar creşte consumul şi aşa destul de ridicat.

Ţinuta de drum lasă puţin de dorit pentru amatorii de viraje strînse: balansul datorat gărzii la sol nu te lasă să iei viraje la limită, asta în condiţiile în care portbagajul plin ar fi trebuit să aşeze mai bine maşina pe drum (cel puţin de la volan aşa se simte). Am încercat să iau viraje în viteză, dar din cauza comportamentului subvirator m-am lăsat păgubaş (nu vroiam să-mi trezesc odrasla cu manevre de raliu).

Deranjant este urletul motorului, prezent permanent. Până la 2000 îi simţi prezenţa, dar nu deranjează, ci chiar dă senzaţia de forţă. Peste 2000 devine enervant, mai ales dacă ai de parcurs distanţe mari. Probabil că e făcut pentru cei care schimbă viteza “la ureche” (nu că ai avea prea mult timp în trafic să te uiţi la turometru). Ce nu am înţeles este de ce producătorul recomandă în treapta a IV-a şi a V-a viteza de 50-60 km/h: eu ştiam că în felul ăsta îl ţii subturat, ceea ce ar da un consum mai mare, dar, surpriză, recomandarea este exact ca să scazi consumul. La o turaţe constantă de 3000 rpm (până la Piteşti la intrarea pe autostradă) şi viteză de maxim 90 km/h, am înregistrat un consum mediu de 6,5 l/100 km, asta în condiţiile în care am urcat pe Piatra Craiului (între Bihor şi Cluj), am mers pe valea Oltului şi am urcat Dealul Negru. Începând cu autostrada a urmat dezmăţul. Consumul creşte enorm la peste 110 km/h, de unde am dedus că Sandero nu este făcut pentru autostradă, cel puţin nu cu această cutie de viteze: până la Constanţa am mers pe două autostrăzi (Bucureşti-Piteşti şi Soarelui) iar consumul mediu a crescut până la 7,2 l/100 km. Uneori am trecut de bariera celor 130km/h legali, iar maximul a fost de 151 km/h, măsuraţi de GPS, ocazie cu care am constatat că între vitezometru şi viteza reală este o diferenţă de 8 până la 14 km/h. M-am gândit că poate e pentru Gigeii care vor să se dea granzi cu viteza: băieţi, calm că nu e ceea ce pare, viteza voastră e mai mică decăt ce vă arată la bord. Oricum viteza pe care o recomand e undeva între 110-120 km/h. Peste, pe lângă consum ridicat, creşte puţin şi balansul. Dacă trece/treci în viteză pe lângă o maşină mai mare (în speţă TIR), te balansezi ca naiba (cu toate că, repet, maşina era încărcată).

Deşi e aerodinamică simţi vântul lateral foarte bine, ceea ce nu e prea plăcut la distanţe mari. Noroc cu direcţia care e destul de uşor de manevrat şi stăpânit (fiind servo).

Depăşirile se fac destul de lejer, de unde am tras concluzia că cei 90 de cai sunt suficienţi pentru drumurile noastre şi te scot din rahat la nevoie. Sunt prea puţini dacă dai drumul aerului condiţionat şi ai nevoi şi de forţă pentru o depăşire pe autostradă: în momentul în care l-ai pornit simţi o scădere semnificativă de putere, care ar trebui să te pună în gardă la o eventuală depăşire (recomand deconectarea AC la depăşiri la viteze mari). Am încercat şi depăşiri începute direct din treapta a IV-a şi am constatat că se comportă destul de bine.

Un mare minus este raza de bracaj mare. Pentru o maşină scurtă, care pare făcută pentru oraş, manevrele în spaţiu mic sunt destul de anevoioase şi necesită multe manevre ample stânga-dreapta din volan şi înainte-înapoi. După parerea mea, prea multe. Spre exemplu, cu Skoda Octavia de la firmă, pentru aceleaşi manevre, în acelaşi spaţiu, fac mai puţine manevre, cu toate că maşina e cu mult mai mare.

Bordul este spartan şi mi se pare destul de ergonomic. Total aiurea mi se pare amplasarea şpriţului pentru lunetă (sus şi lateral) ceea ce face să nu fie bine spălat geamul dacă ai nevoie de el curat (şi ai nevoie destul de des, dat fiind că se stropeşte extrem de repede pe ploaie).

Una peste alta, maşina s-a comportat bine la mers “cuminte”. Nu recomand stilul sportiv pentru că este dezavantajos din toate punctele de vedere. Poate cu motorul 1,6 16v, suspensii mai rigide şi cu garda la sol micşorată pe faţă situaţia ar fi cu totul alta, chiar ar putea ieşi un sportiv destul de bun.

Din ce ne spune constructorul, Sandero este o maşină de familie, şi chiar aşa şi este dacă o conduci temperat. Altfel ai şanse măricele să ajungi primul la Judecata de Apoi.

Voi reveni cu povești și povestiri de pe unde am fost, dar și cu un interesant review asupra noii minuni românești: Dacia Sandero. Până atunci, toate cele bune  și bine că v-am regăsit.