aNDRIIpOPA's blog

Precis ati aflat de concursul “Capitala verde a Romaniei”. Ei bine, Oradea este printre concurenti, nu unul oarecare ci cu sanse mari de a castiga competitia. Nu e vorba doar de numarul de voturi ci si de situatia faptica din teren: 25 mp de spatiu verde / locuitor din cei minim 26 mp pe care ii recomanda normele europene. Mai vorbim si de unul dintre putinele orase din Romania care e pe cale sa definitiveze problema colectarii si depozitarii deseurilor, avand deja amenajata o groapa de gunoi ecologica, iar din cea veche urmand a capta gazul metan rezultat in urma descompunerilor.  De asemenea vorbim de orasul in care s-a introdus tramvaiul electric in anul 1906! In concluzie, votul meu merge cu siguranta catre Oradea.

Dar hai sa vedem si “ce va fi”, nu doar ceea ce stim deja ca este.

1. Un proiect drag mie este amenajarea dealului Ciuperca. As participa cu draga inima la cateva actiuni de plantare a copacilor acolo, deoarece am o legatura “de sange” cu locul respectiv: tatal meu a participat in copilarie la prima amenajare a promenadei de pe deal. Nu cred insa ca ideea de a organiza acolo o gradina botanica este cea mai stralucita. Si aici intervine al doilea mare proiect:

2. Parcul Salca (groapa aceea mare si inestetica ce se gaseste acum langa Lotus) va ocupa locul fostului lac de acumulare de pe paraul Peta, lac din care se alimenta in caz de asediu santul Cetatii. Ei bine, aici as face eu o gradina botanica, nu de alta dar ar avea sens legata de parcul dendrologic din santul cetatii. De asemeni, tot aici s-ar putea inalta un punct strategic pentru atragerea turistilor: turnul care sa marcheze simbolic locul prin care trecea in Evul Mediu meridianul zero.

3. Pistele de biciclete existente se vor extinde pana dincolo de granita cu Ungaria, este vorba de localitatea maghiara Biharkeresztes.

4. Eliminarea traficului din zona centrala a orasului si reamenajarea acesteia ca spatiu pietonal.

5. Intentia Primariei de a introduce obligativitatea plantarii in locul fiecarui copac taiat a altor cinci (in prezent trebuiesc plantati doi in locul unuia taiat).

Acuma spuneti si voi, nu merita Oradea locul I pe podium? Eu sunt convins ca da!

Later Edit: Despre concurs cititi AICI.

Spuneam că tinerii autori trebuie să facă multe sacrificii pentru a-şi vedea visul de a publica primele volume. Iată că Graţian îşi vede visul după sacrificiul făcut. Astăzi, va avea loc lansarea volumului de debut, numit “Amintiri din prezent”, la Hotelul Continental, sala Paladinum (parter), începând cu ora 17:00.

Editura ARCA vă invită să participaţi vineri, 24 Februarie 2012, ora 17, la lansarea romanului “Amintiri din prezent” de Graţian Lascu. Locaţia: Hotelul Continental, sala Paladinum (parter) Tânărul descrie în acest roman dragostea adolescentină, o iubire privită dintr-o perspectivă psihologică într-o lume scăldată în viciu și vulgaritate feminină. Despre carte şi autor vor vorbi: Prof. Univ. Florin Ardelean, Prof. Ec. Virgil Blage, jurnalistul Florin Budea şi reputatul om de cultură Mircea Bradu. Romanul se poate achiziţiona de la lansare. Vă aşteptăm cu drag!

La mai mare Graţian!

Ţin să precizez din capul locului că nu sunt monarhist, dar începe să-mi surâdă ideea unui şef de stat ce a fost crescut şi educat cu un singur scop şi care nu se implică în lupta pentru putere, dimpotrivă, o mediază pentru a se evita excesele.

Ieri a venit o decizie aşa-zis istorică a justiţiei române: recunoaşterea filiaţiei lui Paul de Lambrino, adică recunoaşterea acestuia ca descendent al Casei Regale a României. Inutil aş spune eu. E drept că tatăl său este fiul lui Carol al II-lea, dar născut dintr-o căsătorie morganatică (desfiinţată ca fiind ilegitimă), dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. În mod evident, miza este moştenirea Casei Regale, dar nu e cazul, fiecare dintre membrii Casei Regale având proprietăţile sale.

Oricât s-ar zbate Paul Lambrino, nu moşteneşte nici tronul României, nici averea Casei Regale din două motive cât se poate de simple, ce decurg din Constituţia vremii respective şi a regulamentului Casei. În primul rând este vorba despre faptul că tatăl său, deşi fiu al fostului monarh, nu a fost copil legitim. În al doilea rând lucrurile sunt şi mai simple, deşi Carol al II-lea le-a complicat cât a putut de mult. Pentru început e bine de ştiut, că Şef al Casei Regale este monarhul în funcţie. Astfel, în calitatea sa de Şef al Casei Regale, regele Ferdinand a sărit linia dinastică peste Carol al II-lea, numindu-l succesor la tron direct pe Mihai I, ce a devenit astfel rege înaintea tatălui său. Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea s-a făcut prin uzurparea calităţii de rege şi de Şef al Casei Regale, ce îi revenise astfel lui Mihai I, deci practic toată domnia lui Carol al II-lea a fost nelegitimă. Faptul că ulterior şi-a recunoscut fiul “din flori” făcut cu Zizi Lambrino (tatăl lui Paul Lambrino) nu schimbă cu nimic lucrurile, chiar dacă acest fiu este primul născut. Mihai I a revenit pe tron după abdicarea tatălui său ce ocupase tronul abuziv. Aşadar, calitatea de Şef al Casei Regale de România nu îi poate fi contestată lui Mihai I nici o clipă, iar faptul că acum Paul Lambrino a fost recunoscut ca făcând parte din familia lui Mihai I nu schimbă lucrurile decât din punct de vedere civil, nu şi din punctul de vedere al succesiunii dinastice.

Simplu!

Cred că este doar o mişcare a actualei puteri, pentru a decredibiliza Casa Regală în ochii românilor, având în vedere că în acest moment Mihai I este pe primul loc al încrederii populaţiei într-o personalitate. Cine s-ar mai uita cu aceeaşi încredere la Casa Regală dacă moştenitor ar fi finu’ Paul Lambrino? Numa’ zic.

… odată şi odată. Sau măcar un dezgheţ. Şi atunci să te ţii distracţie! Cel puţin eu unul nu mai am unde pune zăpada din curte. În faţa casei nu mai vorbesc, am două mormane imense. Problema cea mare a Oradiei (cel puţin în zona Ioşia) e că pânza freatică e foarte aproape de suprafaţă, în plus de asta se află între două cursuri de apă: Crişul Repede şi Peţa. Ia ghiciţi care cartier e amplasat fix între cele două cursuri! Corect, Ioşia. Unde la fiecare ploaie mai serioasă se inundă beciurile. Ce se va întâmpla când se va topi zăpada şi nu se va infiltra prea mult în sol pentru că e îngheţat… vom vedea.

Întrebarea care se ridică este: ce vor face autorităţile cu mormanele de zăpadă adunate pe străduţe? Pentru că topirea că face din Oradea o adevărată Veneţie. Şi nu e vorba doar de Oradea, pentru că în Moldova dezgheţurile aduc în fiecare primăvară inundaţii mai mari sau mai mici, în funcţie de nivelul precipitaţiilor (da, şi zăpada tot precipitaţie se cheamă). Parcă văd că autorităţile vor fi total luate prin surprindere. În marea degringoladă de la conducerea ţării, cred că toţi au uitat de primăvară, sau dacă nu au uitat, se gândesc la ea doar ca la “anotimpul alegerilor locale”. Şi uite cum “fosila” detestată de toată lumea dă o lecţie de management “lupilor tineri” portocalii, galbeni, roşii sau vărgaţi, trăgând un semnal de alarmă. Da’ cine stă să îl asculte! Că doar avem probleme mai importante. Eu l-aş lua în seamă şi numai pentru faptul că e inginer în mecanica fluidelor şi ca fost şef de IELIF (intreprideri ce se ocupau fix cu corectarea şi stabilizarea cursurilor de apă).

În momentul în care scriu aceste rânduri încă nu-mi pot reveni. Probabil deja ştiţi (cel puţin cei din Oradea) de moartea lui Pavel (Pali) Vancea. Din câte am înţeles ar fi vorba despre o sinucidere. Vestea a căzut ca un fulger peste lumea sportului în general, dar mai ales peste lumea artelor marţiale, unde un astfel de gest este cu mult mai greu de înţeles. Iar dacă l-ai fi cunoscut pe Pali ţi-ai fi pus firesc întrebarea ce putea să-l împingă la un asemenea gest.

Nu mi-am putut închipui vreodată că Pali, colegul care întotdeauna avea o vorbă sau un sfat bun de dat, care era argint viu, ar putea recurge la sinucidere. Pur şi simplu nu pot să cred. L-am cunoscut la sfârşitul anului 1992, când a venit la clubul nostru după ce secţia de karate de la clubul Rapid Oradea s-a desfiinţat. Se vedea de la o poştă că e făcut dintrun altfel de material, dovadă fiind că sesnsei-ul nostru, Ujvári Janos, a scos untul din el şi în câteva luni a reuşit să dea lumii primul campion mondial român din karate-ul tradiţional. După aceea au urmat multe-multe titluri de campion european şi mondial. Când a încheiat cariera sportivă, considerând că nu şi-a spus ultimul cuvânt în artele marţiale, a devenit antrenor (instructor devenise încă din timpul în care mai concura). A înfiinţat clubul Goshin-Kay (UAMT), unde a construit un nucleu de sportivi deosebiţi, ce reprezintă chiar şi acum o parte din lotul naţional de tineret şi de seniori ai României. În decembrie 2011 primise chiar centura neagră 5 dan, iar viaţa părea că îi surâde. Dar…

Ne antrenam deseori împreună, iar când am dat eu examenul de centură neagră, a fost desemnat de către sensei Dan Stuparu (preşedintele federaţiei de karate tradiţional) să coordoneze examinarea. A scos mine tone de transpiraţie deşi veneam după o ruptură de ligament. M-a făcut să dau totul fără să mă menajeze. Şi am luat examenul cu felicitări. La fel a făcut cu generaţii întregi de elevi ce i-au călcat pragul sălii. Marea majoritate sunt şi acum în clubul pe care l-a condus până azi, CS UAMT-Agora Oradea. Nu ştia jumătăţile de măsură la antrenament, iar pentru asta îl iubeau deopotrivă elevii şi părinţii elevilor. A crescut OAMENI, iar pentru asta şi-a făcut un loc în inimile şi sufletele multora.

Nu ştiu ce ar mai fi de zis, dar eu sunt copleşit de veste. Am trecut pe la sensei Ujvári să-i dau groaznica veste. Aflase deja de dimineaţă şi avea ochii plânşi. Niciodată nu mi-a fost dat să-mi văd antrenorul plângând. Acum o parte din el pare să fi murit odată cu Pali.

De ce ai făcut asta Pali?

Hai să ne amintim de cel ce a fost cu adevărat. Dormi în pace!

Aseară am ascultat discursul Preşedintelui. Până la un punct am reuşit să-l urmăresc, deşi era compus în cea mai pură “limbă de lemn”. După acel punct mi-a fost din ce în ce mai greu: generalităţi fără prea mare legătură cu “şocul” anunţat de băselu’ cu o zi înainte, amalgam de idei înşiruite cum i-au venit în minte vorbitorului, lipsa unor soluţii concrete şi multe alte lipsuri ale unui discurs de “importanţă capitală”.

În schimb au fost câteva idei care nu îmi ies nici acum din cap şi care mă cam înfioară: Preşedintele nu înţelege nici acum că rolul lui este să asigure un echilibru democratic, că scopul său este acela de mediator între puterile statului şi de a garanta respectarea Constituţiei. Ce mi s-a părut cu adevărat halucinant este că nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă politicianul şi funcţionarul public în general. A dat-o înainte cu “căpitanul ce-şi duce nava în port”, uitând că între funcţia de căpitan de navă şi cea de Preşedinte al unei ţări democratice există deosebiri esenţiale, ce le fac incompatibile:

1) Căpitanul are drept de viaţă şi de moarte asupra echipajului, Preşedintele nu;

2) Căpitanul este numit, Preşedintele este ales;

3) Ordinul căpitanului e lege pentru echipaj pe când dorinţa populară e lege pentru Preşedinte.

Doar faptul că-şi închipuie că cele două funcţii sunt identice, îl fac să fie (nu doar să pară) un dictator. Cel puţin asta e părerea mea.

După un astfel de discurs confuz şi plin de inepţii, m-ar mira ca românii să nu continue protestele.

Văd că totuşi manifestanţii din piaţa Universităţii nu au de gând să se lase şi cer în continuare demisia. Deja începe să nu se mai înţeleagă a cui, dar important e că cer o demisie.

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

Dacă tot încep să se cristalizeze doleanţele manifestanţilor de prin toată România (ţineţi minte ce spuneam ieri legat de întreaga clasă politică?), poate că “imnul” demonstranţilor ar trebui să fie…
 

Ca un preambul, aş dori să spun că manifestaţiile din ţară ar trebui să fie semnale de alarmă nu doar pentru PD ci şi pentru ceilalţi reprezentanţi ai clasei politice. Timp de peste 20 de ani nu au făcut altceva decât să devalizeze bugetul României.

În ce priveşte manifestaţiile ar fi multe de spus, dar primul şi cel mai important lucru este că au reuşit (cel puţin până acum) să-i închidă gura atotştiutorului Băse. I-aţi mai auzit pe undeva hăhăiala, că eu nu? Un alt lucru demn de luat în seamă e că scânteia a fost un personaj perceput de opinia publică drept singurul membru competent al guvernului. În plus de asta, acest personaj, Raed Arafat, este şi întemeietorul SMURD, serviciu ce apare ca fiind alături de pompieri pe prima treaptă a încrederii românilor, cu o treaptă mai sus chiar decât biserica!. Aşadar forţarea demisiei lui Arafat a fost doar gazul de pe focul nemulţumirilor ce ardeau mocnit. Şi nu atât demisia, cât modul în care a fost determinată ea: public, printr-o intervenţie în direct la televiziunea care dezbătea subiectul legii sănătăţii. Ce a înfuriat şi mai mult a fost finalul “discursului” prezidenţial: “cine va demisiona, ghici ghicitoarea mea”. Încă aşteptăm răspunsul final al şaradei.

Departe de mine ideea de a aproba actele de violenţă ale unora dintre manifestanţi, dar aşa cum ne-a obişnuit traiul nostru de pe plaiurile mioritice, adevărul e undeva la mijloc. Personal, având ceva treburi neterminate prin zonă, am trecut duminică seara prin faţa Universităţii. Era după primul val de pietre, dar drumul era liber, iar demonstranţii pe o parte şi pe alta a drumului (în faţa Teatrului Naţional şi în faţa Universităţii), păziţi de jandarmi. Din giratoriul de la Universitate vedeam pe Unirii, undeva între Colţea şi Cocor, ceva ce semăna a război în toată regula, drept pentru care  a trebuit să ne şi îndreptăm către Calea Victoriei. Mie personal mi s-a părut că jandarmii nu stăpânesc deloc situaţia, altfel nu înţeleg de ce s-a dat drumul circulaţiei în condiţiile în care lumea putea reveni oricând pe carosabil (dealtfel colegii mei care fuseseră cu jumătate de oră înaintea noastră în zonă s-au trezit în câteva secunde înconjuraţi de lume, doar una din cele două maşini reuşind să întoarcă şi se evite a fi înconjurată de mulţime).

Spuneam că adevărul e undeva la mijloc. Nu am fost în zona de luptă, dar iniţial am preluat şi eu discursul jandarmeriei, care a fost ulterior preluat şi de mass media: cei puşi pe harţă şi pe distrugeri sunt membrii ai galeriilor echipelor Steaua şi Dinamo. Ei bine, ulterior am descoperit pe blogul unui jurnalist independent relatări de la “ground zero”. Este vorba despre Vlad Ursulean, care s-a avântat cu aparatul foto în mijlocul acţiunii, iar cele descrise de el contrastează cu declaraţiile jandarmeriei.

Ce s-a putut în schimb vedea cu ochiul liber este că jandarmeria română ştie şi acum ca şi acum 15 ani la mineriade doar “să bată” nu şi “să se bată”. Mă îndoiesc sincer că dacă ar fi avut cu adevărat cele două galerii în faţă (chiar şi numai 20-30 de oameni) ar fi reuşit să le pună pe fugă. În al doilea rând mă îndoiesc că membrii celor două galerii nu s-ar fi încăierat între ei dacă s-ar fi întâlnit.

Dintre toate specializările facultăţilor din România este una care îmi ridică mereu semne de întrebare: politologia (sau ştiinţele politice).

Ce se învaţă? Doctrine politice? Alea le faci şi la istorie. Drept? Mă îndoiesc. Administraţie? Există facultăţi mult mai cuprinzătoare ale acestui aspect. Management? Ăsta îl înveţi mai degrabă cu ştiinţele economice şi cu niţică practică “în câmpul muncii”. Atunci ce? Politică? Adică ce mai exact? Dacă e să extrapolăm zicerea care spune că “politica e o curvă”, ajungem la concluzia că e o şcoală de ştoarfe…

Să mai spună cineva că e ilegală prostituţia în România!

Când semnele de punctuaţie sunt una dintre necunoscutele ecuaţiei numite generic “limba română”, rezultatele nu întârzie să apară:

Cu alte cuvinte, dragi cinefili, dacă aveţi părinţi sub vârsta de 12 ani, aveţi nevoie de acordul lor. În Lotus.

Scuze de calitatea pozei, dar mă cam scuturam de râs.

Ce trebuie să facă un tânăr autor din România pentru a-şi publica o carte? Veţi spune că în primul rând trebuie să o scrie. Corect! Dar dacă e scrisă deja? Logica spune că mai trebuie să contacteze o editură (sau mai multe). Ei bine, logica e faultată de situaţia “din etren”. Astfel, în România, ca tânăr autor, trebuie să ai o reputaţie deja (de unde, dacă nu ai publicat cartea încă?) sau să ai bani. Pentru că nimeni nu îşi asumă “riscul” de a te lansa, preferând să aducă titluri consacrate, pe care să le traducă (oarecum) dacă e vorba de autori străini.

În situaţi asta ingrată se află Graţian Lascu, ce nu reuşeşte să publice nicicum. E tânăr, deci nu are reputaţie (logic dealtfel), iar de bani… Ei bine, aici Graţian a luat o decizie ce mie ca posesor de bibliotecă mi se pare dureroasă, dramatică de-a dreptul:

Decizia am luat-o cu cateva zile inainte de 2012 si sunt pregatit pentru orice de data aceasta. Am scris Nici editurile nu ne vor in speranta ca voi primi unele raspunsuri. Le-am primit si m-am convins ca nu eu gresesc si nici calitatea carti mele nu-i pusă la indoiala. Concluzia finala: sistemul – editurile si tipografiile – librariile – Romania…

In acest moment am jumatate din suma de care am nevoie si cealalta jumatate spre sa o scot din cele 100 de carti pe care le-am pus la vanzare. Teoretic, daca le dau pe toate 100 am sanse ca sa imi public cartea intr-o luna.

Găsiţi articolul său pe această temă AICI. Să spun sincer, mi se pare trist. Dar e adevărat.

După cum aţi putut observa, din ajunul Crăciunului mi-a fost complet picat blogul, pe motiv de depăşire a lăţimii de bandă. Vă mulţumesc pentru asta. Înseamnă că m-aţi citit şi mi-aţi făcut trafic . Am profitat de ocazie şi am avut în sfârşit parte de reparaţii majore la blog, aşadar nu voi mai sta cu frica în sân. Încă mai e puţin de lucru la el, dar problemele de securitate şi de funcţionalitate s-au remediat.

Nu ştiu cum v-aţi petrecut voi Crăciunul, dar sper că v-aţi distrat de minune. Sper că aţi primit şi cadourile pe care vi le doreaţi. Dacă da, am o rugăminte: hai să facem şi noi un cadou unui copil ce îşi doreşte doar să trăiască! E vorba despre Vlăduţ Vaida, despre care am mai scris. S-au adunat mare parte din banii necesari pentru această etapă a tratamentului, iar medicii sunt optimişti în ce priveşte şansele de reuşită. Depinde doar de noi să-i mai întindem o mână de ajutor, iar de Crăciun să-i dăruim VIAŢA. S-a alăturat campaniei şi compania Romtelecom, înfiinţînd câteva numere pentru teledon. Le aveţi în imaginea alăturată:

Să aveţi o viaţă frumoasă!

După cum spuneam, s-a dat marele premiu la Wormtopia! Decernare a avut loc aseară la sediul agenţiei Utopium, organizatoarea acestui concurs de talente. Pentru eternitate (sau cât o dura până se zugrăvesc birourile) finaliştii au fost “rugaţi” să lase câteva desene pe pereţii birourilor. În cele din urmă, câştigătorul trofeului (şi probabil Read the rest of this entry »

Mai bine zis, se va înmâna deseară unuia dintre cei 10 concurenţi (sunt 11 dacă îi număraţi, pentru că doi au fost la egalitate):

ACETONZ ACTNZ
ANOBIUM PERTINAX
DOMOKOS ZSOLT
IERONIM MORUT
MADALINA CACIORA
SEBASTIAN STANCU
TEREZ MATZA
TOTH COSMIN
TUCS KE
ZOLTAN TOTH
ZSOMBI KERESZTES

Dintre aceştia se va alege câştigătorul “Golden Wormului”-ului (de aur aş adăuga eu ).

Felicitări finaliştilor!

P.S. Bineînţeles că e vorba de WORMTOPIA!!!