aNDRIIpOPA's blog

Am fost şi azi, la fel ca anul trecut, la comemorarea eroilor Revoluţiei din ’89, la statuia lui Mihai Viteazul, la ora 19:00, eveniment ce a purtat numele “Eroii nu mor niciodată!”. Dezolant. În afara câtorva tineri, nu am vazut prea mulţi orădeni, iar asta mi s-a părut extrem de trist.

Acum 22 de ani au murit oameni. Cine i-a împuşcat nu ştim (sau nu vrem să ştim), dar ce au câştigat ei e enorm: libertatea. Libertatea de a vorbi e una dintre cele mai importante. În lipsa ei am fi acum exact ca şi nord-coreenii care se adună grupuri-grupuri (ar fi mai corect spus “sunt aduşi grupuri-grupuri”) să-şi jelească mult iubitul conducător. Noi acum putem chiar să-l şi înjurăm pe al nostru. Oare mai puteam fără libertatea câştigată în decembrie ’89?

Am câştigat libertatea de a ne exprima nemulţumirile în stradă, ceea ce şi fac acum “eroii” vii ai Revoluţiei care îşi cer înapoi beneficiile (mult prea uşor acordate). Din punctul meu de vedere eroi sunt cei ce au murit sau au fost grav răniţi, ceilalţi sunt doar participanţi.

Cinste tinerilor care încercă să nu uite că totuşi cineva a şi murit pentru libertăţile ce azi ne par fireşti… pentru că totuşi eroii mor de fiecare dată… puţin câte puţin. Ruşine, orădeni!

Ce vi se pare ciudat că plâng nord-coreenii de “se rupe chimeşa pe dânşii”? Credeţi că noi nu făceam la fel dacă în ’89 rămânea tovarăşu’ la putere? Multă lume uită că acel cult al personalităţii ce exista în România de dinainte de ’89, era de inspiraţie nord-coreeană 100%.

În altă ordin de idei, mâine  se împlinesc 22 de ani (wow!) de la revoluţia din ’89. Cei ce doresc să comemoreze în vreun fel victimele de atunci, o pot face miercuri, 21 decembrie, începând cu ora 19:00, la statuia lui Mihai Viteazul cu o candelă sau o lumânare. Pentru că “Eroii nu mor niciodată!”

Vă spuneam în câteva articole precedente că se desfăşoară o campanie de recrutare inedită pentru un job de designer la agenţia de publicitate Utopium. Spun inedită, pentru că oamenii de acolo au ales să iasă efectiv la “vânătoare”, prin amplasarea de “râmo-urne” în câteva baruri din urbe. Am şi făcut câteva aprecieri pe Facebook, iar cine m-a mai urmărit p’acolo ştie despre ce e vorba. Dacă vă plac desenele, daţi like-uri, nu vă sfiiţi, până mâine, 21 decembrie, pentru că acesta e modul în care se va face selecţia câştigătorul premiului de 2000 de lei (nu neapărat şi al jobului).

În cele ce urmează, voi face o selecţie cu preferinţele mele, pentru fiecare locaţie în parte:

1. PodZ

Mai multe puteţi vedea (şi vota) aici.

2. Lactobar Retro Bistro

Mai multe desene de la Lactobar găsiţi aici.

3. Lord’s

Celelalte desene ce pot fi votate le găsiţi aici.

4. Columbus Cafe

Puteţi alege şi din cele de aici.

5. Fabrica de Bere

Dar puteţi şi altceva, dintre cele de aici.

6. Lazy Corner

Mai multe aici.

7. Moszkva Cafe (de departe cel mai prolific şi cu cele mai bune desene!)

De aici aveţi în ce alege!

8. Queens

Mai multe desene din Queens aveţi aici.

9. Juice Cafe

Desene din Juice mai găsiţi aici.

10. Abyss Metal Pub

Din Abyss mai găsiţi aici.

11. Yellow Submarine

Mai multe de la Yellow Submarine aveţi aici, dar nu prea multe…

12. Chanson Cafe

Teoretic aici ar trebui să aveţi în ce alege. Dar nu prea aveţi. Puteţi totuşi să vă uitaţi.

Nu uitaţi că doar mâine mai contează voturile voastre!

După principiul “chelului îi lipseşte tichia de mărgăritar”, o asociaţie a propus modificarea bancnotei de 100 de lei, în sensul schimbării figurii reprezentate pe ea. Adică “jos Caragiale!”. Locul celui mai fin sociolog român al tuturor timpurilor urmând a fi luat de figura unei femei emblematice pentru naţia română.

In locul lui Caragiale, ar putea sta la fel de bine, cred politicienii, si Elena Cuza, Carmen Sylva sauRegina Maria.

Unii au fost de parere ca reprezentative sunt si Ana lui Manole sau Vitoria Lipan, personajul principal din romanul “Baltagul”.

Atât? Unde e Ana Pauker sau Elena Ceauşescu? Astea nu se pun?

Părerea mea e că cea mai apropiată de sufletul românilor ar fi totuşi Mama Omida. WORD!

Că avem un preşedinte groaznic, cred că ştie deja toată lumea. Zilele trecute afirma la un supermarket că preferă să ocolească legumele olandeze, cu aluzie la refuzul Olandei de a ne primi în Schengen. Până aici nimic deosebit, mai ales că şi eu, ca mulţi alţi români dealtfel, caut să cumpăr legume şi zarzavaturi româneşti. Singura problemă e că această declaraţie vine de la un şef de stat. Stat al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte urmează nişte sancţiuni de la aceeaşi Uniune. Sancţiuni pe care le vor suporta TOŢI românii, indiferent de culoarea politică, convingeri religioase sau ce alte criterii mai vreţi voi.

Ce nu prea mai înţeleg în momentul ăsta (fără să fiu un euro-sceptic) este ce naiba mai căutăm noi în Uniunea asta care nu ne vrea: nu avem drept de muncă în majoritatea statelor europene, nu suntem acceptaţi în tratatul Schengen, avem o grămadă de restricţii la exportul de alimente (nu ştiaţi de restricţia la export a cărnii de porc – cauză a nerentabilităţii fermelor de profil?) şi câte şi mai câte minunăţii. Ca să fie capac la toate astea, vom şi contribui la stabilitatea şi consolidarea monedei Euro, fără ca aceasta să ne fie monedă şi fără o garanţie că vom accede la zona Euro. Pentru că cine crede că scăpăm de contribuţie doar pentru că suntem într-un acord de asistenţă cu FMI se înşeală amarnic.

Aşadar, ce naiba căutăm noi în Uniunea Europeană?

Azi e ziua Constituţiei. A Constituţiei României… Pe lângă curiozitatea mea de a şti câţi cetăţeni cunosc lucrul ăsta, mai e şi întrebarea (retorică, desigur): cum de Opoziţia nu ţine o zi de doliu în memoria Constituţiei României, îndelung terfelită, călcată în picioare şi siluită de băselu’ şi şleahta lui de piraţi?

Întreb decât…

Că americanii sunt imbecili, ştim deja de ceva vreme. Având în vedere că în State orice poate fi motiv de judecată cu un producător/fabricant, instrucţiunile de folosire ale bunurilor puse în vânzare trebuie să cuprindă diverse indicaţii care pe noi ne fac să ne crăcănăm de râs (deşi e posibil ca generaţia de teflon* de pe la noi să fie cam în aceeaşi oală cu americanu’ de rând).

Iată câteva exemple edificatoare şi de râs născătoare (enjoy):

1. Child-size Superman and Batman costumes come with this warning label: “Wearing of this garment does not enable you to fly.” (sunt curios dacă indicaţia e pentru părinte sau pentru copil)

2. A clothes iron comes with this caution: “Warning: Never iron clothes on the body.” (oare câţi au încercat contrariul până a apărut avertismentul?)

3. The instructions for a medical thermometer advise: “Do not use orally after using rectally.” (dăăăăăăăă!)

4. The side of a Slush Puppy cup warns: “This ice may be cold.” (singurul lucru mai tâmp decât aceasta ar fi un avertisment indicând ”No puppies were harmed in the making of this product.”)

5. The box of a 500-piece puzzle reads: “Some assembly required.” (o fi de la 5 sau de la 8 ani?)

6. A Power Puff Girls costume discourages: “You cannot save the world!” (sau “cum să-ţi dezamăgeşti copilul”)

7. A box of PMS relief tablets has this advice: “Warning: Do not use if you have prostate problems.” (……… introduceţi voi un comentariu aici ………..)

8. Cans of Easy Cheese contain this instruction: “For best results, remove cap.” (asta o fi pentru ăia care nu au brişcă… cine nu ştie bancul să ridice mâna …)

9. A warning label on a nighttime sleep-aid reads: “Warning: May cause drowsiness.” (poate încercaţi un RedBull…)

10. Cans of self-defense pepper spray caution: “May irritate eyes.” (numai dacă îl utilizaţi corect…)

*generaţia de teflon = în general este vorba despre cei născuţi după anul 1990. Sunt numiţi astfel pentru că nu se prinde nimic de ei.

N-am mai scris de ceva vreme, cred că v-aţi prins. Din motive tehnice. Blogul mai are puţin şi stă să cadă, atât de şubred este. Dar acum, când gravitatea situaţiei o impune, trebuie să vă avertizez: URMEAZĂ INVAZIA VIERMILOR!!!
Nu contează că e iarnă, nu contează că-s sub zero grade, tot ce contează e că URMEAZĂ…

Că mâncăm tot felul de imbecilităţi şi chimicale ştim deja de multă vreme. De ce am ajuns să mâncăm imbecilităţi şi chimicale… e o altă problemă: reducerea costurilor de producţie, prin asta înţelegîndu-se de fapt creşterea profiturilor producătorilor. Cum? Păi nu mai bagă materie primă carne (în cazul mezelurilor de exemplu) ci un amestec de făină, zgârciuri şi soia, la care adaugă ingredientele minune numite E-uri, ce dau gust “identic natural”. Şi la urma urmei e şi mai uşor aşa că nu mai angajezi zeci de oameni să proceseze, ci bagi totul în malaxor, adaugi colorantu’ şi gata mezelu’, numa’ bun de injectat cu aromă de fum.

Zilele astea va intra în vigoare o normă europeană ce prevede interzicerea E-urilor în unele alimente. E bine, zic eu. Dar vine PETA (ştiţi voi, ăia cu protecţia tuturor animalelor) şi încearcă să obţină oprirea definitivă a sacrificării animalelor. Campania de anul ăsta îi vizează pe americani, mari consumatori de curcani (ce bine rimează!). Uite aici cum!

Dilemă: dacă nu mai creştem animale pentru a fi sacrificate şi consumate, ce vom mânca? Plante sau E-uri? Mă întreb dacă PETA n-o fi cumva aservită intereselor industriei chimice…

Am fost la BizTech 2011, numit şi “evenimentul de buziness IT al anului în Oradea”, organizat de CG&GC. Trebuie să recunosc din capul locului că nu am mai fost la astfel de evenimente IT, iar terminologia m-a dat pe spate (ca să nu spun că la un moment dat obosisem de-a dreptul).

Am înţeles în schimb (în proporţie de 50-60%) ce s-a discutat. Participanţii la eveniment au fost în general oameni de afaceri din domeniul IT şi administratori de reţele ale firmelor, printre care s-au strecurat şi câţiva bloggeri. Vorbitorii s-au cam întrecut în termeni tehnici exprimaţi în general în limba romgleză şi în prezentări power-point prefabricate de HP internaţional. Deliciul audienţei l-a făcut prezentarea lui Victor Chiriţă (Microsoft Educational Technology Advisor), ce avea deschis un progrămel numit Total Commander ce avea afişat mare şi lat “unregistered copy”, mai mult ca sigur un crack.

Vorbitorul care a reuşit cel mai mult să capteze auditoriul a fost Silviu Hotăran, fondator şi fost manager general al Microsoft România. Discursul ne-alambicat a punctat destul de bine şi cu participarea publicului ceea ce şi-a propus: oportunităţi şi provocări în management. Mie, ca mod de comunicare, mi-a amintit de un fost profesor de-al meu de la master, dl Emilian Dobrescu, ocazie cu care am ajuns din nou la concluzia că avem mulţi specialişti în România, dar nu în comunicare.

Ce s-a prezentat? Noile tehnologii HP şi Windows (acesta din urmă mai puţin) pentru medii virtualizate. Am văzut cum ceea ce îmi imaginam în articolul despre computerul viitorului devine din ce în ce ma apropiat de realitate. Soluţiile Smart Clients mi s-au părut de departe cele mai atractive: nu ai hard-disck, nu ai sistem de operare, totul se desfăşoară pe server, unde îţi este alocată o licenţă de OS şi Office, dar şi cam orice altă licenţă ai nevoie, la preţuri mult reduse.

Sper ca anii viitori acest eveniment să devină unul de amploare mai mare, care să atragă şi mai mulţi participanţi.

Mă gândesc de foarte multe ori ce aş face dacă nu aş avea maşină să mă mişc după bunul plac, adică să merg la sfârşitul unei săptămâni lungi şi obositoare, undeva la munte, la iarbă verde sau oricum, undeva unde există puţin aer curat. Cred că aş înnebuni. Sau aş închiria o maşină.

Incredibil cât de mult te poţi relaxa cu o ieşire fie şi de câteva ore în natură. Acum o lună, am fost până la Moneasa. Nu mai fusesem dinainte de revoluţie, iar acum am găsit locul totalmente schimbat. În bine. A devenit o staţiune frumoasă, întreţinută şi primitoare. Mai găseşti câteva crâmpeie de acum douăzeci şi ceva de ani, dar per ansamblu lucrurile s-au îmbunătăţit. Nu acelaşi lucru pot să spun despre Stâna de Vale. Padişul în schimb e minunat în sălbăticia lui. Şi toate astea le pot vizita oricând doresc, doar urcându-mă în maşină în urma unei hotărâri de moment. OK, încă e destul de greu de ajuns în multe locuri datorită drumurilor proaste, dar faptul că nu depinzi de alte mijloace de transport e nemaipomenit. La ce calvar ar fi fost drumul cu un autobus (că autocar cu greu poate fi numit) până la Peştera Urşilor, parcă nu mi-ar mai fi venit să merg. Ca să nu mai vorbesc de Moneasa.

Nu acelaşi lucru pot să-l spun despre deplasarea prin oraş. De multe ori mijloacele de transport în comun ajung mai repede la destinaţie decât automobilele. Cel puţin la orele de vârf. Dar şi aşa, simţi un iz de libertate, mai ales că ai posibilitatea de a-ţi alege singur traseul. Mai greu e cu găsirea unui loc de parcare (din fericire primăria începe să rezolve şi problema asta). Dar măcar nu mai miroşi toate năduşelile celor certaţi cu apa şi săpunul.

Automobilul îmi dă senzaţia că sunt autonom (mă rog, atât cât permite benzina din rezervor) chiar dacă în fapt sunt un supus al traficului. Ciudat cum ne simţim liberi în cea mai cruntă sclavie…

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

Nu ştiu dacă am spus vreodată, dar sunt un fan al marilor oraşe. Deşi detest zgomotul şi înghesuiala, marile oraşe m-au fascinat dintotdeauna. Parisul a fost unul din visurile mele pe care le-am împlinit, dar pe care îl voi mai “visa” odată măcar alături de familie. Un alt oraş de vis pe care l-am văzut (e drept că din scurt) a fost Viena. Ei bine, aici chiar m-am simţit acasă. Sincer. Nu m-am simţit nicăieri atât de “acasă” ca în această fostă capitală imperială. Aproape că m-aş muta definitiv acolo dacă aş cunoaşte mai bine limba.

Nu m-aş da în lături nici de la un sejur (cât mai lung) alături de familie, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi locurile. NH Hotels ar fi alegerea ideală pentru o astfel de întreprindere, fiind în chiar inima oraşului, în imediata apropiere a Mariahilfer Straße, adică fix cea mai importantă arteră comercială. La doi paşi se află Museumplatz, locul în care se află palatul împărătesei Maria Thereza dar şi multe alte obiective importante ale oraşului (turistice sau economice). Am putea face cunoştinţă şi cu un concept nu prea des aplicat în România: ecologia. Lanţul hotelier NH Hotels este recunoscut pentru grija sa faţă de mediul înconjurător, fiind printre puţinele din lume care promovează prin toate mijloacele posibile energia verde şi consumul raţional al resurselor, totul dublat de amabilitatea personalului. De exemplu, dacă închiriezi pentru plimbare prin oraş o maşină electrică, la hotel poţi reîncărca rapid bateria maşinii în timp ce iei masa, pentru a putea apoi să porneşti din nou la drum. De asemenea lanţul hotelier a realizat o gamă de produse cosmetice (Agua de la Tierra) cu ambalaje biodegradabile, ce se descompun în maxim 7 ani în loc de aproximativ 400. De ce spun toate astea? Austria mi-a părut o ţară conectată la tot ceea ce înseamnă ecologie: de-a lungul şi de-a latul ţării sunt amplasate eoliene de mari dimensiuni, iar locuinţele familiale şi pensiunile sunt dotate cu panouri solare pentru încălzirea apei, din cătune şi până în staţiunile de schi cele mai sofisticate.

Revin la sejur. Odată cazaţi, am putea închiria un automobil electric, pentru a face cunoştinţă cu oraşul. Pentru a ne putea face o idee despre poluarea generată de vizita noastră, am putea folosi calculatorul emisiilor de dioxid de carbon, disponibil chiar pe situl lanţului hotelier (de unde rezultă gradul de preocupare pentru mediu). Personalul bine pregătit şi binevoitor ne-ar ajuta să ne facem un itinerar cât mai cuprinzător al obiectivelor ce pot fi vizitate într-o zi, mereu cu zâmbetul pe buze, insuflându-ne parcă energie. Parcă în felul ăsta şi ziua decurge mai bine. Primele locuri vizitate ar fi şi cele mai apropiate de hotel: Muzeul Leopold şi Muzeul de Artă Contemporană. Alte obiective ar fi Palatul Schönbrunn, grădina zoologică sau Opera.

Problema cea mai mare în acest oraş ar fi că nu prea ştii ce să alegi din multitudinea de obiective. Ai putea să stai o lună întreagă şi să nu reuşeşti să vizitezi tot ce ţi-ai propus, dar măcar ai putea să-ţi faci o idee despre ce înseamnă Austria. În mod cert însă te-ar putea determina să te muţi, chiar dacă nu în Viena (nu e chiar cel mai ieftin oraş al Europei), dar măcar într-o localitate apropiată. Mie în mod sigur nu mi-ar lua mult să mă hotărăsc…

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

Mă înfior când revăd imaginile de ieri, de la meciul Petrolul – Steaua. Mă înfioară gândul că sportul e viciat de imbecili care se răfuiesc cu lumea doar pentru un minut de glorie. Încerc să îmi imaginez o scenă asemănătoare celei de aseară, undeva într-o arenă romană, unde un cretinoid din public al sări să hăcuiască gladiatorul…

Ca fost sportiv, mă dezgustă profund duşmănia pe care o poate dezvolta suporterul meu împotriva adversarului meu şi a suporterului său. Este adversarul meu, nu al tău măi imbecilule! Eu lupt cu el, nu tu! Tu doar plăteşti să vezi un spectacol, după care poţi să mă aclami sau să mă huidui. Ce bine îmi faci tu mie atacându-mi adversarul?  Da, adversar! Nu mi-e inamic, nu mi-e duşman, nu îl urăsc şi nu caut să-l omor! Atunci de ce ai face-o tu? Ţi-a omorât familia? Nu pot să cred că un gest de o asemenea violenţă îndreptată împotriva adversarului meu (care în particular ar putea să-mi fie chiar prieten) este făcut în numele “marii şi necondiţionatei iubiri” pe care mi-o porţi tu, suporterule! Este doar un semn al iubirii tale faţă de violenţă.

Se tot vehiculează prin presă cum că cei doi jucători stelişti ce au primit cartonaşe roşii nu vor fi suspendaţi, pentru că au reacţionat în legitimă apărare. Fals! Prima reacţie o fi fost cea de apărare, dar următoarele nu se justifică. Trebuia pus la pământ, iar apoi imobilizat. După ce a ajuns pe jos, idiotul nu mai era un pericol, deci loviturile “la coaste” au fost în plus.

Se mai găsesc şi deştepţi care să afirme că arbitrul a scăpat controlul şi că trebuia să suspende direct jocul. Fals din nou! A dat un răgaz de câteva minute organizatorului să rezolve problema ce se ivise şi abia apoi a decis oprirea definitivă a jocului. Perfect regulamentar şi în spiritul sportiv. În rest e gargară. Şi dacă tot am deschis subiectul arbitrilor, hai să mai fac o precizare: brigada de arbitri este asimilată completului de judecată. Aşa cum hotărârile instanţei le poţi contesta în instanţa ierarhic superioară, aşa şi deciziile brigăzii de arbitraj pot fi contestate într-o primă fază chiar în raportul jocului, la care se poate adăuga un memoriu la Asociaţia Judeţeană de Fotbal sau la Federaţia Română de Fotbal (după caz, în funcţie de nivelul la care se desfăşoară competiţia). Atunci ce de ne apucăm de comentarii pe la tv? E mai importantă o greşeală a arbitrului decât faptul că jucătorul tău nu poate prelua o minge din zece? E mai important că nu primeşti un fault când îţi cade jucătorul ca o plăcintă, deşi abia a fost atins, sau că că acelaşi jucător trage zece din zece şuturi la kilometri de poartă? Nu mai bine ţi-ai folosi energia să antrenezi jucătorul să ştie cu mingea decât să-l mângâi pe creştet şi să-i găseşti scuze la orice greşeală?

Pe vremea când mai concuram, un coleg de club pierdea finala unei probe, “ajutat” de arbitraj, în faţa unui adversar vizibil mai slab. Am sărit repede să-l consolăm, dar reacţia lui a fost cea care ne-a readus urgent cu picioarele pe pământ: “înseamnă că nu am fost suficient de bun, din moment ce au putut să-l ajute”. Din momentul ăla am luptat toţi ca nişte lei ca să demonstrăm că nu putem fi furaţi.

Îmi spuneam într-un articol anterior părerea despre cum va arăta computerul viitorului. După cum ştim, puterea de calcul este dată de procesoare. Astfel, pe măsură ca aceste procesoare devin tot mai puternice, creşte puterea de calcul a maşinii (să nu uităm că de curând a intrat in Cartea Recordurilor cel mai puternic procesor, cu o frecventa de 8,4 GHz). Mulţi prevăd un viitor al omului dotat cu procesor, dat fiind faptul că numărul de operaţiuni pe care le poate face acesta din urmă este net superior celor făcute de către creierul uman dotat cu neuroni. Până la un punct  previziunea pare corectă, dar personal mă îndoiesc, mai ales pentru că procesorul are un mod de lucru pe care l-aş numi “rece”, adică lipsit de voinţă proprie şi de conştiinţă, ceea ce îl va pune pentru multă vreme în urma neuronului uman.

În prezent putem vedea câteva exemple de organe umane artificiale, echipate cu procesoare, dar care nu reuşesc să controleze mai mult decât funcţiile organului deservit, fără a face şi legătura cu alte funcţii ale organismului şi fără prea mari posibilităţi de a se adapta. În cazul neuronilor însă, adaptabilitatea la situaţii noi este mai mare, ajungându-se ca organul artificial să fie acceptat de către organism şi “integrat” ca funcţie.

O altă mare diferenţă, insurmontabilă pentru moment, este aceea a alimentării cu energie. Dacă neuronii îşi iau energia din alimentele consumate, procesorul are nevoie de energie electrică ce poate fi furnizată prin intermediul acumulatorilor. Problema este că un procesor mai puternic, ce ar avea (teoretic) controlul întregului organism uman, ar necesita o asemenea cantitate de energie, încât persoana beneficiară şi-ar pierde drastic autonomia fie datorită masei acumulatorilor necesari, fie datorită firelor care ar trebui să-l alimenteze permanent.

Vor înlocui vreodată procesoarele creierul uman? Posibil, totuşi într-un viitor mai puţin apropiat. Eu cred că vor completa neuronii (de exemplu în ce priveşte imaginile, vor putea compensa lipsa de vedere pe timp de noapte sau în condiţii meteo vitrege, prin procesarea automată a imaginii). Acum depindem de procesoare doar în alte activităţi ce presupun calcule de mare precizie şi viteză, dar care nu au legătură cu organismul uman, ci cu alte activităţi (de exemplu sisteme de pază şi supraveghere a proceselor desfăşurate în centrale electrice) exacte. Arta va rămâne de asemeni un teritoriu mai greu de cucerit pentru maşini, dat fiind subiectivismul în ce priveşte aprecierea lucrărilor artistice.

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.