În ultima vreme, unii dintre conaţionali au început să caute produse tradiţionale româneşti. O demonstrează şi faptul că multe centre comerciale organizează diverse târguri ale producătorilor autohtoni de alimente ce respectă reţetele tradiţionale. Şi de multe ori, cu toate că sunt mai scumpe, aceste produse se vând mai bine decât cele mai ieftine dintre produsele industiale. De ce sunt mai scumpe? În primul rând e vorba despre productivitate, iar produsele făcute după reţete tradiţionale, au un proces de fabricaţie nestandardizat şi nu foarte mecanizat, ceea ce implică destul de multă forţă de muncă brută, proces de producţie îndelungat şi implicit volum mai mic de produs finit. În al doilea rând, producătorii folosesc exact ingredientele “ca la mama acasă”, ceea ce înseamnă materie primă de calitate, care se reflectă cu vârf şi îndesat în preţ. Metodele de conservare fără conservanţi artificiali, ridică şi ele preţurile. Pe lângă asta, producătorii sunt siliţi să îşi găsească singuri piaţa de desfacere, tocmai datorită volumelor mici. Ar fi ele multe, dar cred că m-am făcut înţeles.

Pomenesc toate astea, pentru că majoritatea românilor nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă că un consum ridicat al produselor româneşti determină o creştere economică reală a României. Cum? Simplu! Rămânând la sectorul alimentar, hai să ne închipuim procesul de producţie: materia primă se obţine din satele româneşti, astfel agricultorii obţin un câştig pe care îl investesc mai departe în creşterea productivităţii. Prelucrarea, presupune folosirea forţei de muncă româneşti, ceea ce se înseamnă salarii pentru angajaţi şi impozite încasate de stat, ceea ce se reflectă în celebrul PIB. Odată făcute, produsele pot fi preschimbate pe bani, care dacă ar fi cheltuiţi pe produse similare din import, ar duce la “scurgeri” de valută în afara ţării, pentru a fi plătiţi producătorii externi. Simplu, nu?

Această “reţetă” se poate aplica oricărui produs. De aceea susţin că ori de câte ori avem posibilitatea de a alege între două produse similare, unul din import şi altul autohton, e de preferat să alegem produsul românesc. În cazul produselor alimentare sau agricole, alegerea e cu atât mai necesară cu cât banii ajung destul de direct la cei ce se ocupă de obţinerea respectivelor produse. Marea hibă a produselor autohtone e lipsa aspectului comercial, deşi nu asta ar trebui să primeze atunci când facem alegerea, dar totuşi o facem. În faţa rafturilor ne comportăm exact ca nişte copii: suntem atraşi de culorile şi imaginile frumoase.

De ce nu face nimic statul pentru a încuraja consumul de produse româneşti? Pentru că nu poate! În momentul în care o autoritate centrală ar aminti ceva legat de acest lucru, ar fi pasibilă de sancţiuni din partea Uniunii Europene sub acuzaţia de “discriminare”. Tot ce se poate face, este ca autorităţile locale să organizeze târguri de produse alimentare tradiţionale. De asemenea retailerii, fie companii româneşti, fie companii multinaţionale, încep să înţeleagă că trebuie să facă ceva pentru încurajarea producţiei autohtone, pentru că altfel nu se creează bunăstare, iar ca efect scade numărul cumpărătorilor, deci şi volumul vânzărilor. Rămâne să mai înţeleagă şi cumpărătorul român că un produs românesc cumpărat îi poate salva chiar lui locul de muncă.

Gândind puţin mai departe, un producător ce îşi poate creşte producţia, ce poate face mai departe? Export? Eu sunt convins că da. Oare asta ce ar însemna pentru economie? Oare?…

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

pese: a se observa cacofonia din denumire. Se pare că nici după “Banca Comercială Carpatica” bancherii români nu au învăţat limba română.

Până atunci încep să apară abuzurile. Uite de exemplu ce a descoperit Piticu’. Şi ăsta e doar începutul. Oricum angajaţii nu vor mai avea prea mult curaj să caşte gura pentru drepturile lor, pentru că vor zbura în stradă în secunda doi, fără prea multe explicaţii, deoarece legea le permite patronilor. Pentru că sindicatele sunt cvasiinexistente sau se ocupă de alte chestii mai avantajoase (a se citi profitabile), cum ar fi încasarea cotizaţiilor şi participarea la şedinţele consiliilor de administraţie. Sindicaliştii să mai aştepte!

Românii din Spania simt deja pe pielea lor modificarea legii privind angajaţii străini şi nu le place, doar că ei ştiu că există cineva care să se ocupe de cazurile lor. Cu mai mult sau mai puţin succes, dar se ocupă.

În orice ţară în curs de dezvoltare, în care clasa de mijloc încă nu s-a aşezat temeinic, vor apărea abuzuri faţă de angajaţi atâta vreme cât legea va fi laxă. Nu spun că trebuie apărat orice angajat şi cu orice preţ, dar nici lăsat de izbelişte în faţa unora dintre angajatori care văd doar banul, iar pentru el calcă orice drept în picioare.

Aşadar ne pregătim de o nouă epocă a sclavagismului?

Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Economice, a demarat, în data de 01 octombrie 2010, proiectul cu titlul: „Practica studenţilor economişti. Parteneriat inter-regional pe piaţa muncii între universităţi şi mediul de afaceri” (acronim: PRACTeam), Cod proiect (ID): 64150,cofinanţat din Fondul Social European (FSE) în cadrul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU), Axa Prioritară 2 – „Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii”, Domeniul major de intervenţie 2.1 „Tranziţia de la scoală la viaţa activă”. Proiectul va fi implementat pe o perioadă de 36 de luni.

Surse de finanţare: Proiectul beneficiază de o finanţare nerambursabilă de 98% din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (AMPOSDRU).

Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Economice, în calitate de solicitant în cadrul proiectului, responsabil pentru implementarea activităţilor de publicitate, informare şi diseminare în proiect, respectiv, pentru efectuarea achiziţiilor propuse în cadrul proiectului, conform bugetului aprobat în baza Contractului de finanţare cu nr. de identificare POSDRU/90/2.1/S/64150 din data de 14.07.2010, lansează procedura licitaţie deschisă pentru care a fost publicat la adresa www.e-licitatie.ro anunţul de participare nr. 128984/24.08.2011.

In rest profiturile cresc.

Sa auzim de bine.

Ceea ce doream să subliniez este de fapt că “întemeietorii” de business-uri de pe la noi, încă mai tratează firma pe care au înfiinţat-o ca pe propria feudă, după principiul autentic românesc “eu te-am făcut, eu te omor!”. Şi asta şi fac: omoară afaceri pe bandă rulantă. Cum aşa? Simplu. Ceea ce nu înţelege imensa majoritate a patronilor este că firma este o altă persoană. Să mă explic: legislaţia prevede că există persoane fizice şi juridice. Nu insist asupra celor fizice. Persoana juridică este O FICŢIUNE A LEGII, prin care un capital dobândeşte personalitate cu scop lucrativ. Astfel vom vedea că legea tratează de exemplu diferit răspunderea civilă şi răspunderea penală în funcţie de persoană: persoana fizică răspunde atât civil cât şi penal pentru faptele sale, pe când persoana juridică răspunde doar civil, răspunderea penală rămânând în sarcina persoanei fizice care exercită conducerea (în general administratorul). Cu alte cuvinte persoana juridică nu are voinţă proprie, voinţa ei fiind în fapt voinţa unei persoane fizice, vis-a-vis de capitalul persoanei juridice.

De aici vin şi cele mai multe probleme în perioada asta de criză, când vânzările nu mai sunt ce au fost, iar firmele se confruntă cu o cruntă decapitalizare: administratorii afacerilor confundă firma (persoană juridică) cu propriul buzunar conform principiului neaoş enunţat mai sus. Câţi dintre noi nu ştim de “patroni” care şi-au cumpărat “pe firmă” cam tot ce au în casă şi pe lângă casă? Maşini? Pe firmă, că mai fentăm puţin statul la impozite. Şi se ajunge la momentul la care nu mai sunt bani în conturi. Păi cum? Păi aşa, că ţi-ai băgat mâna în buzunarul firmei, cu alte cuvinte, ai delapidat! Pentru că deşi e firma ta, este o persoană de sine stătătoare. Cu alte cuvinte deşi firma e a ta, ceea ce e al firmei nu e al tău. Şi atunci începe sarabanda: nu sunt bani, luăm credit de la bancă; nu putem lua credit de la bancă, apelăm la creditul fiscal (o formă mai elegantă de evaziune, în care nu plătim obligaţiile deja asumate către stat – TVA, impozite, CAS, CASS, şomaj, etc). Ei bine, în această ultimă fază intervine partea cu răspunderea: până la un punct, finanţele vor bloca toate conturile firmei (pentru că ea răspunde civil şi deci ale ei sunt obligaţiile), iar mai apoi, administratorul va răspunde penal. De ce? Pentru că printre obligaţiile asumate către stat sunt şi stopajele la sursă. Adică ceea ce trebuie să plătească firma în numele şi pentru angajaţii săi (reţinerile din salarii ale aşa-numitelor “contribuţii-angajaţi”). De ce? Pentru că din dorinţa de a simplifica puţin lucrurile, statul “investeşte” persoana juridică cu atribuţia de “casier” al acestor obligaţii prin reţinerea lor la sursă (angajator), iar casierul trebuie să se deconteze apoi cu cel ce i-a dat acest atribut: statul, mai exact fiscul. Nu dai banii? Te faci vinovat de furt. Furt de la stat.

Ei bine, de câte ori se ajunge în această situaţie, scuza administratorilor este întotdeauna “contabilul este de vină, că nu ştiu ce a făcut el acolo”. Surpriză: contabilul nu putea să facă altceva decât să consemneze scriptic-contabil ceea ce i s-a dat, adică documentele contabile, iar banii nu el i-a scos din firmă ci dumneata, dragă antreprenor, pentru că ţi-ai zis că e firma ta şi faci ce doreşti cu ea şi poţi să-ţi mai iei un jipan. Contabilul ar putea fi cel mult complice, dar niciodată făptuitor în acest caz. Cel mult s-ar putea spune despre el că nu te-a îndrumat bine.

Şi iată cum, o mulţime de firme din România sunt acum în situaţia de a avea datorii imense la stat şi la furnizori, fiind chemate în instanţe pentru insolvenţă sau chiar faliment. Scriptic banii există, dar faptic ei pot fi găsiţi în flotele auto ale  patronilor, în vilele acestora, vacanţe în locuri exotice sau câte şi mai câte. Urmând această logică, orice părinte ar avea dreptul să dispună după bunul plac asupra veniturilor copiilor. Sau orice locator ar putea, la fel, să dispună de veniturile locatarului (că “doar firma are sediul la mine acasă, cum să nu fac ce vreau cu banii?”), or nu este aşa pentru că s-ar chema furt (de la stat) sau delapidare (din banii societăţii).

Morala acestei postări: PATRIMONIUL FIRMEI (persoana juridică) PE CARE AI ÎNFIINŢAT-O ŞI CAPITALUL EI NU ÎŢI APARŢINE INTEGRAL ŞI DUPĂ BUNUL PLAC!!!

Am scris acest articol pentru că începe să mă calce pe nervi întrebarea năroadă a  atâtor administratori: “unde oare sunt banii şi cum am ajuns în situaţia asta?”

Declaraţiile lui Mitică Dragomir vin să demonstreze că la noi fotbalul e o chestiune de şmecherie, nu de talent sau muncă: scopul împărţirii în pachete era să se lupte între ele televiziunile până la moarte. Rezultatul nu a fost cel scontat, pentru că nu au pentru ce să lupte. Deja de multă vreme românii sunt scârbiţi de jocul de pe teren al echipelor româneşti, dar şi de jocurile de culise ale conducătorilor de cluburi. Şi a venit măreţul Mitică cu geniala idee: “restul pachetelor le facem ghem şi le dăm doar împreună cu rezumatele şi ştirile, că cine nu are ştiri şi imagini cu rezultatele se cheamă că nu are fotbal”. Vin eu şi întreb: aşa! şi? Doar o televiziune mai ambiţioasă decât prevede legea ar da banii pe care îi cer mai marii fotbalului mioritic pentru că ar fi extrem de greu vandabilă publicitatea la un meci între două echipe de pluton, iar investiţia nu s-ar justifica sub nici o formă.

Între timp, a început să crească numărul transmisiilor din alte ramuri sportive: basket, handbal, polo, rugby, etc, etc, etc, ocazie cu care ne-am amintit că mai există şi alte sporturi în care antrenorii şi patronii tac, iar jucătorii îşi văd de treaba lor aşa cum ştiu şi pot ei mai bine. Am descoperit că mai avem şi alte ramuri sportive, care ajung la campionate europene şi mondiale. Am redescoperit sporturi pe care le credeam uitate de când suntem intoxicaţi doar cu fotbal.

Parcă m-aş uita mai des la rugby! Îi dau dreptate celui ce spunea că “rugby-ul e un sport de bădărani practicat de gentlemani, iar fotbalul un sport de gentlemani practicat de bădărani”.

Ce părere aveţi? Mai sunt sporturi în România care merită văzute? Eu cred că da. Încă mai avem sportivi adevăraţi!

Să fie un semnal faţă de Statele Unite şi dolar? Eu cred că da.

Sursa: MEDIAFAX

Daca banii au plecat, imaginea lor de pe aici a ramas. Ca ne place, sa afisam imagini de bunastare. Drept pentru care baietii de la ziarul Gandul au luat statistica inmatricularilor din Bucuresti si au ramas oarecum descumpaniti de imaginea crizei in Romania. Hai sa contabilizez si eu (in ordine alfabetica, asa cum au propus ziaristii de la Gandul):

- Audi Q7 = 4 buc;

- Audi QB6 = 23 buc;

- Bentley = 150 buc;

- BMW seria 7 = peste 500 buc;

- BMW seria 8 = 19 buc;

- BMW X5 = peste 200 buc;

- BMW X6 = 7 buc;

- BMW  X70 = 161 buc;

- Bugatti = 1 buc;

-  Buick = peste 20 buc;

- Cadillac = 160 buc;

- Crysler = aproape 100 buc;

- Ferrari = 102 buc (cele mai multe maşini sunt model F131);

- Ford Explorer = 171 buc;

- Ford Mustang = 125 buc;

-  Ford Thunderbird = 11 buc;

- Hummer = peste 200 buc (dintre care 81 H3 şi 69 GMT345);

- Infiniti = peste 300 de exemplare (cel mai răspândit fiind FX 35 cu 129 buc);

- Jeep = peste 1.000 buc (marea majoritate Cherokee);

- Jaguar = peste 100 buc;

- Lamborghini = 29 buc (dintre care 16 model 140);

- Land Rover = peste 800 buc (dintre care 136 buc Range Rover);

-  Lexus = peste 500 buc;

- Lincol = aproape 100 buc (dintre care 36 Navigator);

- Maserati = 120 buc;

- Maybach = 10 buc;

- Mercedes = peste 2.000 buc (e vorba in special de modele sport, precum CL sau CLS, la SUV-uri gen ML sau limuzine din clasa de lux S);

- Nissan = 100 buc (Pathfinder şi Patrol);

- Porsche = peste 1.100 buc (sport sau de teren, dintre care 110 model 997, 544 9PA şi 188 Cayenne);

- Rolls Royce = 48 buc;

- Toyota Land Cruiser = peste 250 buc;

- VW Touareg = 118 buc;

- VW Phaeton = 37 buc.

Grea criza asta!

Sursa informatiei AICI.

L.E. – Bine ca mai cumpara nemtii Dacia. Ei isi permit.

Asistenţa socială constă în acordarea unor ajutoare materiale unor persoane ce nu se pot întreţine din varii motive (de obicei pe caz de boală, incompatibilă cu munca). În ultimii 20 de ani, au beneficiat de asistenţă socială diverse categorii de persoane, pe considerentul că România este un stat social şi că în Constituţie este scris dreptul fiecărui cetăţean de a avea un nivel de trai decent (art.43, alin.1).  Aşa s-a ajuns la stabilirea venitului minim garantat de către stat. Din punctul meu de vedere e bine că se pune o oarecare ordine în sistemul asistenţei sociale, reducându-se cazurile de acordare. Câţi nu am văzut oameni perfect sănătoşi, care nu muncesc, dar primesc venitul minim garantat? Aşadar hai să mai tăiem.

În privinţa şomajului, lucrurile stau puţin altfel: ai cotizat la un fond pentru a te asigura de riscului producerii unui eveniment viitor şi incert (exact ca în cazul asigurărilor) şi anume acela de a rămâne fără un loc de muncă. Dacă îmi permiteţi, este ca un fel de asigurare RCA din domeniul auto, dar cu referire la muncă: plăteşti pentru a fi despăgubit în caz de producere a evenimentului asigurat. Până aici toate bune. Indemnizaţia de şomaj se primeşte îndeplinind anumite condiţii:

- ai rămas fără un loc de muncă datorită disponibilizărilor, reducerii postului, încetării activităţii societăţii comerciale, etc (sunt toate motive care nu ţin de voinţa salariatului);

- ai plătit minim 12 luni consecutive din ultimul an contribuţii pentru fondul de şomaj (există şi excepţia absolvenţilor care nu şi-au găsit un loc de muncă timp de câteva luni după terminarea studiilor);

- eşti în căutarea unui loc de muncă (absolut obligatoriu să te înscrii la un Oficiu Judeţean al Forţelor de Muncă, afirmându-ţi disponibilitatea de a lucra).

Astea ar fi câteva dintre condiţii. Dacă A.J.O.F.M.-ul la care te-ai înscris îţi oferă câteva posturi vacante, nu poţi refuza mai mult de 3 oferte, dar cu condiţia să se afle la o distanţă de până la 50 de km de localitatea de domiciliu sau de reşedinţă.

Ultimele “măsuri anticriză” au introdus indemnizaţia de şomaj (cel puţin în minţile “luminate” ale băsescienilor) în rândul ajutoarelor sociale. Pe lângă “minunăţia” asta mai vine guvernul (pentru că, logic, s-a dat o ordonanţă de urgenţă) şi scoate limita de 50 de km raportată la localitatea de reşedinţă a şomerului, dar şi cele trei oferte, care se reduc la una singură. Adică dacă eşti din Oradea şi primeşti oferta la Constanţa nu o poţi refuza, că nu mai primeşti indemnizaţia de şomaj.

Trecând peste aberaţiile portocalii, vin eu cu alte întrebări. De exemplu, unde sunt banii din contribuţiile de până acum? Probabil cine a ajuns pe la AJOFM ştie răspunsul, numai vazând sediile impunătoare şi extrem de scumpe pe care şi le-au tras. Altă întrebare ar fi ce anume face un AJOFM în afară de a învârti declaraţiile firmelor? Pentru că ce se găseşte în oferta de locuri de muncă (nu doar acum, ci de când există AJOFM) nu acoperă o gamă prea largă de pregătiri ci în general joburi prost plătite şi fără prea multe calificări necesare. Şi nici nu face eforturi deosebite să descopere noi locuri de muncă, ci se bazează tot pe listele pe care le depun agenţii economici (şi aia mai mult sub ameninţarea amenzilor)

Dar problema cea mai mare este însă în altă parte: SINDICATELE. Ce mama zmeilor fac sindicatele pentru cei care plătesc cotizaţia? Greve? Asta nu rezolvă situaţia! Să luăm exemplul Statelor Unite. Lucrezi în construcţii? Plăteşti o cotizaţie sindicatului (Union) muncitorilor în construcţii, iar acesta se asigură în momentul deschiderii unui şantier că un procent de x% din noii angajaţi sunt membrii de sindicat care au rămas fără joburi. Totul se face după o schemă bine stabilită, în funcţie de vechime, experienţă şi timpul scurs de la ultima angajare. Deci sindicatul luptă pentru tine. Ce se întâmplă în România? Nu ştiu, asta să-mi explice cineva. Cât timp am fost şef serviciu personal, deşi aveam un lider sindical pe întreprindere care încasa cotizaţiile membrilor de sindicat, nu l-am auzit niciodată să ceară situaţia locurilor de muncă disponibile. Şi erau cu ghiotura, mai ales pe specializarea “tâmplar”.

Las problema deschisă, poate mă luminează şi pe mine cineva.

Asta inseamna sa ai sange in instalatie! Si asta inseamna independenta!

Pana atunci banii nou creati in economie se vor scurge din tara prin banci, care ii returneaza bancilor-mama. E foarte simplu: a fost nevoie de credite, banii au venit de afara; nu mai e nevoie de ei, se intorc de unde au venit. Sa nu ne imbatam cu apa chioara, chiar si cresterea productiei industriale si a exporturilor s-a facut cu investitii din creditare sau cu investitii a unor firme multinationale care aveau nevoie de forta de munca ieftina de la noi. Pana nu vom face investitii in infrastructura, care sa ne faca atractivi si din alte puncte de vedere decat a costului fortei de munca, nu avem nici o sansa.

Pe langa toate astea va trebui sa invatam sa ne pretuim mai mult producatorii, la fel cum producatorii nostri vor trebui sa invete sa ne pretuiasca.

Angajatii bucatariei de la stationarul II al  Spitalului Judetean din Oradea stau cu  sabia disponibilizarilor deasupra capului.  Daca initial se vorbea despre modernizarea  ei, soarta “bucatariei de jos” este incerta  chiar si pentru conducerea unitatii  medicale, care a decis deocamdata sa o  inchida si sa mute personalul. Acesta va  munci la bucataria din cadrul spitalului, unde  se vor gati zilnic in jur de 800 de portii pentru  pacienti. “E mult de lucru si avem nevoie  de oameni, nu de disponibilizari”, spun  nutritionistii.

Intrebarea mea  este: “de ce nu se concesioneaza bucataria (cu pastrarea angajatilor) catre o firma de catering, care sa ofere pe langa mesele bolnavilor si pe cele ale personalului medical? Se stie ca o firma privata isi dimensioneaza mai bine activitatea. In acest fel asigura locuri de munca, hrana pentru pacienti (de ce nu si medici), produce si profit vanzand mare parte din productie. Totul local.

Asa suna teoria. Varianta inchiderii ar trebui sa fie ultima pe lista.

Cei care cunosc fenomenul pot sa confirme, ca o amenda uriasa ramane neplatita cu anii sau e contestata si in final este anulata. Daca ramane neplatita e contabilizata de ministerul de finante ca venit, chiar daca e evident ca nu se va incasa in veci, ramanane ca arierat si generand penalitati, care la randul lor devin arierate. Nu mai bine putin si des? Vorba evreului: “nu trebuie sa curga, e bine si daca picura”.

Cu ocazia asta rezolvam si problema “riscului de a fi mituiti” a functionarilor si in consecinta putem taia “stimulentul” (ca parca ala e rolul lui, nu?)

Adevarata problema nu consta in marimea salariilor functionarilor ci in numarul angajatilor. Ca sa nu ii dea afara, statul a gasit solutia diminuarii salariilor, care, sincer, mi se pare o tampenie fara margini. Asa cum autoritatile locale au aplicat metoda reducerilor de personal, tot asa puteau si cele centrale sa o aplice. Ar fi plecat tot aia care muncesc si-si vad de treaba si care nu au PILE. DAR, in plin secol 21, in era informatizarii sau cum vreti sa ii spuneti, in Romania, o tara mijlocie ca marime si ca populatie, calculatorul e folosit de foarte mica parte a functionarimii, cu toate ca nu exista institutie care sa nu fi cumparat la supra-pret tehnica de calcul. Daca ai de depus orice cerere, declaratie, etece., trebuie sa o faci in forma scrisa pe…. ati ghicit, hartie. Nu conteaza ca arhivele statului gem de documente pe care nu va apuca nimeni sa se uite vreodata. Orice institutie din tara asta care are si drept de control iti va cere sa vii si cu copii ale declaratiilor pe care le-ai depus deja, pentru ca e mai comod decat sa ti le caute in arhiva. De fapt care arhiva? Ca e imprastiata in toate zarile pe unde se mai gaseste putin spatiu neocupat in vre-o cladire a arhivelor nationale. Vrei adeverinta? Pai vii cu copii ale declaratiilor si iti facem! Atunci de ce sa nu-mi eliberez singur adeverinta daca actele de care ai tu nevoie pentru ea tot de la mine le iei? Care mai e rostul tau? Sa iei stimulente? Sa dai amenzi?

M-am enervat zilele astea si o sa spun cum, pentru ca merita toata atentia sa vedeti cum e tratat omul cu o bruma de initiataiva, cel ce refuza sa moara si care are tupeul (da, tupeul!) sa-si deschida un business in plina criza in Romania anului 2010.

Un cetatean strain infiinteaza o firma in Romania. Nici nu conteaza ca e strain, pentru ca e casatorit cu romanca, locuieste de ani buni in Romania, practic aici este casa lui. Firma infiintata are, conform legislatiei romane, cetatenia romana. Buuun! La un momentdat se gandeste omul nostru sa isi angajeze pe cineva sa-l ajute, iar daca tot angajeaza un om, sa se angajeze si el ca sa aiba macar asigurari de sanatate daca pateste ceva. De aici incepe distractia. Ca firma noua nu ai cod ITM. Ca sa-l primesti mergi la ITM cu copie dupa statut, copie dupa hotararea judecatoreasca de infiintare a firmei, copie dupa certificatul de inmatriculare al firmei, copie dupa actul de identitate al asociatului unic (societarului unic) sau ale administratorului (daca-s mai multi asociati). Primesti codul ala blestemat pe o bucatica de hartie, scris cu pixul. Dar daca vrea si proprietarul firmei sa se angajeze, mai ales ca nu e cetatean romat se complica lucrurile. Iti trebuie contractul de munca in 4 (patru) exemplare, nu in 3 ca la ceilalti angajati, o copie legalizata dupa permisul de sedere plus inca 2 copii xerox ale copiei legalizate, iar ultimul act este o adresa a firmei catre ITM prin care soliciti inregistrarea contractului pentru cetateanul strain. Depui toata hartogaria la registratura si astepti un raspuns, favorabil sau nu. Daca aveti impresia ca se termina aici, va inselati. Dupa toata tevatura, cetateanul strain-proprietar de firma-angajat al propriei firme trebuie sa isi echivaleze studiile din tara natala, chestie care se face la Bucuresti de catre Ministerul Educatiei. Nu vreau sa ma gandesc ce inseamna asta pentru bietul om, dar clar ca e chestiune de durata. Pana aici numar minim doi functionari in plus in sistem. Inmultiti cu 40 (numarul de judete) si vedeti cam ce inseamna doar pentru obtinerea unui cod pe care ar trebui sa-l obtii odata cu infiintarea firmei.

Acum omul are firma, are angajati, dar vine si prima lui declaratie pentru plata datoriilor catre stat. Aici nebunia e in toi. Teoretic, la administratia financiara depui declaratiile “100″ si “102″. Dar nu poti daca nu ai depus asa-numitul “vector fiscal” sub forma declaratiei “010″ sau daca nu ai declarat la infiintarea firmei la Registrul Comertului ca intentionezi in viitorul apropiat sa ai si angajati, deci sa le si platesti niste impozite, deci sa fii inregistrat ca platitor de impozite pentru salarii. Depui o delaratie “010″, ii faci o copie xerox si mergi cu ea la ghiseu impeuna cu declaratiile “100″ si “102″ prin care declari ca ai de dat bani la stat pentru ca ai angajati. Halucinant, nu? Depui o declaratie (010) prin care declari pe proprie raspundere ca vei depune declaratii pe proprie raspundere (100 si 102) cu sumele datorate statului in contul contributiilor pentru salariati. Sa-mi spuna cineva de ce toata tevatura asta? Sa fie mai multa hartie igienica la finante? Nu! Sa aiba acoperire niste posturi de functionari in cadrul ministerului, care doar invart niste hartii. Cati? Pai tot cam doua bucati functionari. Din nou inmultiti cu 40. Asta pentru ca oricum tu, ca administrator, depui orice declaratie PE PROPRIE RASPUNDERE!

Trecem mai departe. Mai ai de depus declaratii la sanatate, pensii si somaj. La pensii nu prea ai mari probleme, in afara de faptul ca trebuie sa mergi pana acolo, sa stai la coada si sa inregistrezi inca o bucata de hartie care ajunge cine stie prin ce vagauna. La sanatate, cel putin teoretic, poti depune declaratia prin mail. Teoretic, pentru ca… daca e firma noua, ea nu va figura in baza de date a Casei de Sanatate, drept pentru care trebuie sa mergi personal sa depui o copie xerox dupa certificatul de inmatriculare al firmei (da, acelasi certificat pe care il elibereaza Registrul Comertului si pe care l-ai mai depus odata la ITM), pentru luare in evidenta. Abia apoi poti depune declaratia online. Contabilizam inca un functionar in plus. Din nou inmultim cu 40.

Intrebarea mea, ca idiot platitor de taxe in Republica Corcodusiera Romania este: “de ce mama dracu’ nu se comunica automat certificatul de inmatriculare al firmei catre toate institutiile direct interesate?” Ca sa ma puna pe mine pe drumuri de zece mii de ori. Ca sa ia stimulente pe alergatura mea. Sa simt ca traiesc. Ca sa nu dea afara sistemul cativa oameni in plus. Ce ar costa Registrul Comertului sa comunice direct Codul Unic de Inregistrare peste tot unde e nevoie de el? La ce iti mai trebuie cod ITM atata vreme cat C.U.I.-ul e unic si irepetabil?

Astea-s motivele care ma fac sa cred ca functionarii publici din Romania nu sunt decat asistati social. Nu toti, dar destui. Doar in articolul asta am numarat aproximativ 200. Si asta doar in institutiile cu care ne intalnim cel mai des. Cati or mai fi, numai bunul Dumnezeu mai stie! In conditiile astea cum sa-si mai deschida cineva firma  si de ce?

Problema adevarata ar putea veni in momentul in care se vor liberaliza tarifele: firmele de contabilitate si contabilii care au relatii stranse cu administratiile financiare vor pastra tarife crescute (ca deh, multe firme vor sa se puna la adapost de controale aiurea), iar cei care intr-adevar lucreaza, vor trebui sa scada tarifele ca sa-si pastreze clientii. Asta era o masura ce trebuia luata cu mult timp in urma. Poate asa si cei din finante isi vor dori mai cu sarg sa lucreze la stat si in absenta “stimulentelor”, pentru ca alternativa “la privat” nu va mai fi roz.

Ce misto e jocul la doua capete!