Întrebarea care se ridică este: ce vor face autorităţile cu mormanele de zăpadă adunate pe străduţe? Pentru că topirea că face din Oradea o adevărată Veneţie. Şi nu e vorba doar de Oradea, pentru că în Moldova dezgheţurile aduc în fiecare primăvară inundaţii mai mari sau mai mici, în funcţie de nivelul precipitaţiilor (da, şi zăpada tot precipitaţie se cheamă). Parcă văd că autorităţile vor fi total luate prin surprindere. În marea degringoladă de la conducerea ţării, cred că toţi au uitat de primăvară, sau dacă nu au uitat, se gândesc la ea doar ca la “anotimpul alegerilor locale”. Şi uite cum “fosila” detestată de toată lumea dă o lecţie de management “lupilor tineri” portocalii, galbeni, roşii sau vărgaţi, trăgând un semnal de alarmă. Da’ cine stă să îl asculte! Că doar avem probleme mai importante. Eu l-aş lua în seamă şi numai pentru faptul că e inginer în mecanica fluidelor şi ca fost şef de IELIF (intreprideri ce se ocupau fix cu corectarea şi stabilizarea cursurilor de apă).

În schimb au fost câteva idei care nu îmi ies nici acum din cap şi care mă cam înfioară: Preşedintele nu înţelege nici acum că rolul lui este să asigure un echilibru democratic, că scopul său este acela de mediator între puterile statului şi de a garanta respectarea Constituţiei. Ce mi s-a părut cu adevărat halucinant este că nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă politicianul şi funcţionarul public în general. A dat-o înainte cu “căpitanul ce-şi duce nava în port”, uitând că între funcţia de căpitan de navă şi cea de Preşedinte al unei ţări democratice există deosebiri esenţiale, ce le fac incompatibile:

1) Căpitanul are drept de viaţă şi de moarte asupra echipajului, Preşedintele nu;

2) Căpitanul este numit, Preşedintele este ales;

3) Ordinul căpitanului e lege pentru echipaj pe când dorinţa populară e lege pentru Preşedinte.

Doar faptul că-şi închipuie că cele două funcţii sunt identice, îl fac să fie (nu doar să pară) un dictator. Cel puţin asta e părerea mea.

După un astfel de discurs confuz şi plin de inepţii, m-ar mira ca românii să nu continue protestele.

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

Ce se învaţă? Doctrine politice? Alea le faci şi la istorie. Drept? Mă îndoiesc. Administraţie? Există facultăţi mult mai cuprinzătoare ale acestui aspect. Management? Ăsta îl înveţi mai degrabă cu ştiinţele economice şi cu niţică practică “în câmpul muncii”. Atunci ce? Politică? Adică ce mai exact? Dacă e să extrapolăm zicerea care spune că “politica e o curvă”, ajungem la concluzia că e o şcoală de ştoarfe…

Să mai spună cineva că e ilegală prostituţia în România!

In locul lui Caragiale, ar putea sta la fel de bine, cred politicienii, si Elena Cuza, Carmen Sylva sauRegina Maria.

Unii au fost de parere ca reprezentative sunt si Ana lui Manole sau Vitoria Lipan, personajul principal din romanul “Baltagul”.

Atât? Unde e Ana Pauker sau Elena Ceauşescu? Astea nu se pun?

Părerea mea e că cea mai apropiată de sufletul românilor ar fi totuşi Mama Omida. WORD!

Ce nu prea mai înţeleg în momentul ăsta (fără să fiu un euro-sceptic) este ce naiba mai căutăm noi în Uniunea asta care nu ne vrea: nu avem drept de muncă în majoritatea statelor europene, nu suntem acceptaţi în tratatul Schengen, avem o grămadă de restricţii la exportul de alimente (nu ştiaţi de restricţia la export a cărnii de porc – cauză a nerentabilităţii fermelor de profil?) şi câte şi mai câte minunăţii. Ca să fie capac la toate astea, vom şi contribui la stabilitatea şi consolidarea monedei Euro, fără ca aceasta să ne fie monedă şi fără o garanţie că vom accede la zona Euro. Pentru că cine crede că scăpăm de contribuţie doar pentru că suntem într-un acord de asistenţă cu FMI se înşeală amarnic.

Aşadar, ce naiba căutăm noi în Uniunea Europeană?

Altă mega-idee de lege este cea în care se doreşte pedepsirea cametei. Aş fi curios cum. Că dacă gigelu’, care nu poate lua credit cu buletinu’, ia bani de la băeţi, ăia nu sunt atât de imbecili să treacă în contract “suma de 100 de lei cu dobândă de 250%”, ci vor trece “suma de 350 de lei garantată cu casa” chiar dacă în mână i-au dat 100. Şi nu prea înţeleg de ce ar trebui legiferată în mod special camăta, atâta timp cât era interzisă cu desăvârşire de Codul Civil (mă rog, de vechiul Cod Civil).

În rest, timpul trece, leafa merge (de şpăgi nu mai vorbim!), noi cu drag muncim.

Dar de fapt totul merge anapoda în ţara asta, iar viitorul are nuanţe maronii cu uşoare dunguliţe portocalii. Nu că celelalte culori (galben, roşu şi ce alte culori mai au partidele politice de pe la noi) nu ar fi prezente.

Am citit în dimineaţa asta o scrisoare deschisă a unui dascăl român. Îmi pare a fi de o vârstă cu mine, iar ceea ce spune acolo despre învăţământul românesc este cât se poate de adevărat şi pot confirma prin prisma experienţei mele de fost dascăl. Mă simt de parcă mi-ar fi furat cuvintele când a compus acea scrisoare. Păcat este că spune şi că s-a hotărât să emigreze. Iar ca el sunt din ce în ce mai mulţi. Oarecum trăiesc aceeaşi situaţie: mulţi dintre prietenii, rudele şi foştii colegi sunt plecaţi de multă vreme. În fiecare săptămână mai aflu despre câte un prieten din copilărie că a emigrat. Încet dar sigur pleacă intelectualitatea şi rămânem pe mâna unor nulităţi ce au singurul merit de a fi membi ai unui partid politic sau de a avea sprijinul unui partid. Partidul e în tot şi în toate, indiferent despre care partid e vorba. Şi aici nu mă refer doar la partidul de la putere, ci şi la “puterile locale”. Credeţi că în Oradea lucrurile stau diferit? Vă spun eu că nu, iar cei care au ochi să vadă şi ceva creier să gândească ştiu despre ce vorbesc.

Scrisoarea lui Vasile Pop (nu ştiu dacă numele e real) mi-a readus în minte cretinismele care se petrec în învăţământul românesc şi care poartă denumirea mult prea pretenţioasă de “reforme”:

România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus … profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.

Ce îţi fac ei ţie, dulce Românie….

Trăiesc cu speranţa că revoluţia din decembrie 89 nu a fost decât începutul schimbărilor. A adevăratelor schimbări, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 22 de ani sunt doar bulversări.

Ca şi cum un şofer beat care derapează, în ultimul moment reuşeşte să-şi îndrepte maşina spre un copac ca să nu intre în mulţime. Moare. Rămâne totuşi vinovat de producerea accidentului.

Ştirea de aici

În aşteptarea verdictului că utilizarea telefonului mobil în timpul condusului este următoarea cauză de producere a accidentelor, Nokia a decis să fie cu un pas înaintea UE: mută producţia de la Jucu în Asia, înainte de a apărea recomandarea interzicerii telefoanelor mobile în maşină.

Doar zic.

Nu era decât o chestiune de timp să se întâmple asta. Şi e abia începutul…

După câteva ture pe la alte raioane, timp în care am observat că METRO din Oradea s-a stricat rău de tot, am plecat dezamăgit şi foare hotărât să nu mă mai întorc. Indiferent de ofertă. Că poate “exact asta nu o avem”…

Între timp, la SELGROS:

E de bine!

Dacă tot se schimbă gazonul pe National Arena, de ce nu ar face cineva un pustiu de bine să-i deconteze lu’ Jiji cheltuielile, ca să nu mai aud condiţionări de genu’ “eu plătesc, eu o să încasez banii din biletele meciurilor viitoare”.

Se aude la RCS-RDS? (Bogdan, ia aminte şi dă-i pontul lui Teszary) Poate se va numi Digi Arena.

E doar o idee…

Tu eşti mulţumit cu locul tău de muncă?

Theo (da, cel cu theoriile) a venit şi el cu nişte propuneri de imn, dacă tot e aşa… la liber… Cum el e puţin pudic, o să vă rog să lăsaţi propunerile voastre aici pe blog.

Jucătorii

N-avem! Mai simplu de atât nu cred că poate fi sintetizat. Generaţiile de aur, argint, platină, titan şi mai ştiu eu ce metale preţioase nu mai sunt, iar din urmă nu vine nimic. Cauzele ar fi multe, dar principala este lipsa centrelor de copii şi juniori. Şcolile şi academiile de fotbal sunt prea puţine şi prea legate de posibilităţile financiare a personalităţilor fotbalistice care le-au înfiinţat şi le patronează (vezi cazurile Hagi şi Gică Popescu). Unde mai pui că la puţinele centre existente pe lângă cluburi, promovarea valorilor se face cu plasa sau cu plicul. Că “tre’ să mâncă şi gura lor ceva”…

Faptul că au apărut trei jucă tori noi care “au confirmat” nu mă încălzeşte şi nu îmi dă încredere deloc, având în vedere adversarul slab (Luxemburg) sau imposibilitatea de a juca ceva din cauza terenului (Franţa). Confirmările ar putea veni de-abia mai încolo, cînd se va juca cu adversari valoroşi, care vor şi putea să-şi pună în valoare calităţile pe un teren de joc, nu pe un teren desprins din filmele cu bombardamente.

Campionatul

Jalnic! Vizibil cu ochiul liber. Adică nu mi se pare normal ca jucătorii să fie extenuaţi după câteva săptămâni în care au de jucat două meciuri pe săptămână. La urma urmei în fişa postului de fotbalist scrie negru pe alb şi cu caractere bolduite “alergare 90 de minute plus prelungiri, dacă este cazul”. Practic pentru asta se pregătesc o viaţă şi pentru asta câştigă mult peste cât câştigă un muncitor cu sapa, care are de muncă 12 ore pe zi. O să spuneţi că are carieră scurtă şi se expune accidentărilor, d’aia e câştigul pe măsură. Vă contrazic şi vă rog să întrebaţi un muncitor la salubritate (care lucrează în condiţii muuuult mai periculoase) sau chiar un miner (mina nu e cel mai sigur loc de muncă) cam în cât timp câştigă aceiaşi bani pe care îi ia cel mai prost plătit jucător de la Dinamo pe an.

Capac, vine şi decizia “oamenilor de fotbal” care desfiinţează campionatul de tineret-rezerve la nivelul Ligii I. Decizia are vechime de câţiva ani, exact bine cât să culegem acum roadele.

Terenurile de joc

Sunt puţine, prea puţine chiar şi pentru anemicul campionat românesc. Naţional Arena şi cele câteva stadioane aflate în construcţie sunt doar nişte floricele pricăjite în deşertul sportiv numit România. Oricum lucrurile oricât ar fi de bune, tot româneşte sunt făcute (vezi cazul gazonului de aseară de la meci sau problemele de autorizaţie de la Cluj Arena). Ca o paranteză, dacă aseară, după “doar o lună” de la montarea gazonului, era impracticabil (sau cum spun jurnaliştii francezi – “câmp de cartofi”), cum ar fi fost acu’ o lună la anulatul meci cu Argentina? Oare nu cumva ştia federaţia argentiniană ceva şi nu a vrut să fie acuzată de cluburi că nenoroceşte jucători de zeci de milioane de euro pentru un moft de câteva sute de mii?

Cluburile

Praştie! Achiziţii făcute după ureche, transferuri făcute la nervi, antrenori schimbaţi la apelul de seară. “Oameni de fotbal” ahtiaţi doar după propria imagine (în culori cât mai pastelate), deşi ei ca oameni sunt destul de pestriţi şi cu un trecut mai mult decât pătat. Profesionalism ZERO sau chiar sub această valoare.

Viitor?

Sumbru. Şi nu e vorba de viitorul imediat ci de cel îndepărtat şi foarte îndepărtat. Faptul că se construiesc câteva stadioane nu rezolvă problemele de fond, ci nu fac decât să pună un ambalaj frumos unei mizerii, cam în modul în care o face un coş de gunoi făcut de un artist plastic: frumos afară, dar în interior tot resturi găsim…

Mulţi comentează că a lipsit Mutu. Doar că o echipă nu o faci cu unul, doi sau trei jucători, ci cu unsprezece, plus rezerve, iar dacă nu ai de unde să-i iei, îţi rămâne soluţia naturalizării. Dar de unde? Au şi africanii mândria lor!

Bun! Aţi realizat despre cine e vorba. Deşi pare ridicol, ACEL Adi Mutu promite că va premia, după cum spuneam… Spun că pare ridicol, tocmai pentru că el nu poate fi chiar cel mai bun exemplu de urmat pentru tineretu’ studios, dar… Iată că se poate! Şi mai mult decât atât, găsesc gestul lui mai mult decât lăudabil şi mă întreb: oare câţi dintre românii care şi-au făcut un rost p’afară, dar cărora le e ruşine că sunt români (unul din motive putând fi şi rezultatele astea dezastruoase la BAC) ar fi în stare să facă un asemenea gest? Oare nu destul s-au plâns cei ce au plecat prin “ţări mai calde” că “în România nu reuşeşti nimic dacă te bazezi pe propriile merite”? Atunci de ce nu ar stimula în felul ăsta meritocraţia atunci când ea apare? Unii ar mai face un exerciţiu de imagine cu ocazia asta… Întreb şi eu, nu dau cu parul!

Până una-alta, bravissimo Adi Mutu!