aNDRIIpOPA's blog

Văd că totuşi manifestanţii din piaţa Universităţii nu au de gând să se lase şi cer în continuare demisia. Deja începe să nu se mai înţeleagă a cui, dar important e că cer o demisie.

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

Mă înfior când revăd imaginile de ieri, de la meciul Petrolul – Steaua. Mă înfioară gândul că sportul e viciat de imbecili care se răfuiesc cu lumea doar pentru un minut de glorie. Încerc să îmi imaginez o scenă asemănătoare celei de aseară, undeva într-o arenă romană, unde un cretinoid din public al sări să hăcuiască gladiatorul…

Ca fost sportiv, mă dezgustă profund duşmănia pe care o poate dezvolta suporterul meu împotriva adversarului meu şi a suporterului său. Este adversarul meu, nu al tău măi imbecilule! Eu lupt cu el, nu tu! Tu doar plăteşti să vezi un spectacol, după care poţi să mă aclami sau să mă huidui. Ce bine îmi faci tu mie atacându-mi adversarul?  Da, adversar! Nu mi-e inamic, nu mi-e duşman, nu îl urăsc şi nu caut să-l omor! Atunci de ce ai face-o tu? Ţi-a omorât familia? Nu pot să cred că un gest de o asemenea violenţă îndreptată împotriva adversarului meu (care în particular ar putea să-mi fie chiar prieten) este făcut în numele “marii şi necondiţionatei iubiri” pe care mi-o porţi tu, suporterule! Este doar un semn al iubirii tale faţă de violenţă.

Se tot vehiculează prin presă cum că cei doi jucători stelişti ce au primit cartonaşe roşii nu vor fi suspendaţi, pentru că au reacţionat în legitimă apărare. Fals! Prima reacţie o fi fost cea de apărare, dar următoarele nu se justifică. Trebuia pus la pământ, iar apoi imobilizat. După ce a ajuns pe jos, idiotul nu mai era un pericol, deci loviturile “la coaste” au fost în plus.

Se mai găsesc şi deştepţi care să afirme că arbitrul a scăpat controlul şi că trebuia să suspende direct jocul. Fals din nou! A dat un răgaz de câteva minute organizatorului să rezolve problema ce se ivise şi abia apoi a decis oprirea definitivă a jocului. Perfect regulamentar şi în spiritul sportiv. În rest e gargară. Şi dacă tot am deschis subiectul arbitrilor, hai să mai fac o precizare: brigada de arbitri este asimilată completului de judecată. Aşa cum hotărârile instanţei le poţi contesta în instanţa ierarhic superioară, aşa şi deciziile brigăzii de arbitraj pot fi contestate într-o primă fază chiar în raportul jocului, la care se poate adăuga un memoriu la Asociaţia Judeţeană de Fotbal sau la Federaţia Română de Fotbal (după caz, în funcţie de nivelul la care se desfăşoară competiţia). Atunci ce de ne apucăm de comentarii pe la tv? E mai importantă o greşeală a arbitrului decât faptul că jucătorul tău nu poate prelua o minge din zece? E mai important că nu primeşti un fault când îţi cade jucătorul ca o plăcintă, deşi abia a fost atins, sau că că acelaşi jucător trage zece din zece şuturi la kilometri de poartă? Nu mai bine ţi-ai folosi energia să antrenezi jucătorul să ştie cu mingea decât să-l mângâi pe creştet şi să-i găseşti scuze la orice greşeală?

Pe vremea când mai concuram, un coleg de club pierdea finala unei probe, “ajutat” de arbitraj, în faţa unui adversar vizibil mai slab. Am sărit repede să-l consolăm, dar reacţia lui a fost cea care ne-a readus urgent cu picioarele pe pământ: “înseamnă că nu am fost suficient de bun, din moment ce au putut să-l ajute”. Din momentul ăla am luptat toţi ca nişte lei ca să demonstrăm că nu putem fi furaţi.

Probabil că ştiţi deja: se plictisesc! Şi ca să se plictisească cu un folos, au tot felul de idei trăznite de legi. Astfel, avem o propunere de scădere a vârstei la care se obţine dreptul de vot: 16 ani în loc de 18. Absolut genial. Şi inutil. Probabil că voturile sunt scumpe, aşa că mai bine să le cumpărăm cu bombonele şi un flacon de Cola la 2,5 litri, că ieşim mai eftin. Promitem doar spaţii de joacă, piste de biciclete şi nişte locuri special amenajate pentru skateboarding şi ne-am scos.

Altă mega-idee de lege este cea în care se doreşte pedepsirea cametei. Aş fi curios cum. Că dacă gigelu’, care nu poate lua credit cu buletinu’, ia bani de la băeţi, ăia nu sunt atât de imbecili să treacă în contract “suma de 100 de lei cu dobândă de 250%”, ci vor trece “suma de 350 de lei garantată cu casa” chiar dacă în mână i-au dat 100. Şi nu prea înţeleg de ce ar trebui legiferată în mod special camăta, atâta timp cât era interzisă cu desăvârşire de Codul Civil (mă rog, de vechiul Cod Civil).

În rest, timpul trece, leafa merge (de şpăgi nu mai vorbim!), noi cu drag muncim.

Pe dracu’, mă las purtat de val şi mai ales de vise. Visele alea care seamănă foarte mult cu melodia băieţilor de la Cassa Locco:

Dar de fapt totul merge anapoda în ţara asta, iar viitorul are nuanţe maronii cu uşoare dunguliţe portocalii. Nu că celelalte culori (galben, roşu şi ce alte culori mai au partidele politice de pe la noi) nu ar fi prezente.

Am citit în dimineaţa asta o scrisoare deschisă a unui dascăl român. Îmi pare a fi de o vârstă cu mine, iar ceea ce spune acolo despre învăţământul românesc este cât se poate de adevărat şi pot confirma prin prisma experienţei mele de fost dascăl. Mă simt de parcă mi-ar fi furat cuvintele când a compus acea scrisoare. Păcat este că spune şi că s-a hotărât să emigreze. Iar ca el sunt din ce în ce mai mulţi. Oarecum trăiesc aceeaşi situaţie: mulţi dintre prietenii, rudele şi foştii colegi sunt plecaţi de multă vreme. În fiecare săptămână mai aflu despre câte un prieten din copilărie că a emigrat. Încet dar sigur pleacă intelectualitatea şi rămânem pe mâna unor nulităţi ce au singurul merit de a fi membi ai unui partid politic sau de a avea sprijinul unui partid. Partidul e în tot şi în toate, indiferent despre care partid e vorba. Şi aici nu mă refer doar la partidul de la putere, ci şi la “puterile locale”. Credeţi că în Oradea lucrurile stau diferit? Vă spun eu că nu, iar cei care au ochi să vadă şi ceva creier să gândească ştiu despre ce vorbesc.

Scrisoarea lui Vasile Pop (nu ştiu dacă numele e real) mi-a readus în minte cretinismele care se petrec în învăţământul românesc şi care poartă denumirea mult prea pretenţioasă de “reforme”:

România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus … profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.

Ce îţi fac ei ţie, dulce Românie….

Trăiesc cu speranţa că revoluţia din decembrie 89 nu a fost decât începutul schimbărilor. A adevăratelor schimbări, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 22 de ani sunt doar bulversări.

Zilele trecute lansa Cristi Manafu pe blog o întrebare, căreia i-am răspuns pozitiv fără nici un fel de rezervă. Pentru că era vorba de o campanie socială şi ştiu că nu lansează astfel de campanii fără un motiv foarte bine întemeiat. Ei bine, aşa a şi fost. Astăzi am primit mailul cu datele campaniei. Este vorba despre nişte cifre alarmante. Ca să fiu scurt, voi spune doar atât: 73%!

E mult, e puţin… vă las pe voi să decideţi, dar haidem să vedem la ce se referă acest procent: 73% din totalul apelurilor înregistrate la 112 în perioada ianuarie-august 2011 sunt apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună şi doar 27% sunt apeluri reale! Uluitor! Adică 3 din 4!!!

Acuma vă întreb: de câte ori aţi avut nevoie (voi sau cineva apropiat) de ajutor medical de urgenţă şi sunând la 112 aţi stat pe fir până v-a venit acru? Probabil aţi şi înjurat “bugetarii dreacu’ ” ce stau şi freacă ridichea şi nu-s în stare să ridice un telefon. Ei bine, iată de ce! 73%! Nici nu mă mir că nu răspund prompt la apelurile reale, când există atât de mulţi imbecili care se prostesc sunând absolut aiurea la 112. Dar vine şi reversul: ce naiba lucrează (sau ce nu lucrează) atât de multă lume, încât să se ajungă la un astfel de procent?

Până găsiţi nişte răspunsuri citiţi şi restul cifrelor:

Într-adevăr “O viata poate depinde de tine”:

Spun asta cu mâna pe inimă! Adică ia gândiţi-vă cum ar fi reacţionat înainte de ’89. Cu ce mânie proletară i-ar fi bumbăcit pe băieţii ăia, de recunoşteau şi că sunt mistreţi! Trafic le trebuie? Ia uitaţi-vă la ei:

Dacă mai există puţin spirit civic în oraşu’ ăsta, ar trebui preluat clipul ăsta până la refuz şi băgat pe gât autorităţilor!

Via Orădeanul.

“Dacă tot avem stadion nou, hai să schimbăm şi imnul!” şi-a zis Mircea (Naşu’) Sandu. Zis şi făcut! Marcel Pavel, cel însărcinat cu vocea la eveniment, s-a conformat. Acu’ a luat amendă. Şi el şi FRF. Şi pe bună dreptate: unde-i lege nu-i tocmeală. Mai ales că e vorba de simboluri naţionale…

Theo (da, cel cu theoriile) a venit şi el cu nişte propuneri de imn, dacă tot e aşa… la liber… Cum el e puţin pudic, o să vă rog să lăsaţi propunerile voastre aici pe blog.

Că tot vine sfârşitul de săptămână, scot de la naftalină un articol pe care îl scrisesem luni (la nervi), cu modificările şi cenzurile cuvenite după ce am numărat de câteva ori până la 1000 şi înapoi.

Sfârşitul de săptămână ar trebui să fie relaxant şi liniştit, ca o recompensă după o săptămână de alergături şi agitaţie. Week-end-ul trecut, până la un punct, a fost. Punctul acela s-a întâmplat să fie duminică diiiiis de dimineaţă. Mai exact pe la ora 5:30, când un taximetrist imbecil opreşte în faţa geamului de la dormitor, care din motive de căldură excesivă era laaaaarg deschis. Drept pentru care am auzit de câteva ori toată gama de cărnuri şi acţiuni erotice pe care le scotea individul pe post de interjecţii, împreună cu tovarăşul său de discuţie. Logic, totul se făcea la un nivel sonor demn de o conversaţie într-un mediu înalt poluat fonic, gen circuit de Formula1.

Rezist eu cît rezist, dar într-un final mă trezesc şi fac ce orice om normal ar face: scot capul pe geam şi ÎI ROG pe vorbăreţi să se mute o idee mai încolo, unde nu am geam şi implicit nu sunt deranjat de nivelul sonor al discuţiilor, mai ales că e ora 5. “E şase!” mi-a replicat imberbul vizitiu motorizat, aruncându-mi cuvintele ca un fel de ocară peste umăr, fără măcar să se uite înspre mine. “Poate vrei să dau la maxim staţia” a continuat în acelaşi stil. După ce rezistasem eroic aproape 45 de minute (abia atunci am văzut că într-adevăr trecuse ora 6), replica boului m-a făcut să-mi ies instant din fire şi să-i răspund şi eu obraznic: “Al cui eşti tu, că şmecher te-a făcut?”

Din acel moment, birjarul din el s-a dezlănţuit, fără să mi se adreseze direct, dar ridicând tonul discuţiei şi mai tare, ca să “îmi arate el” că nu am ce să-i fac. Printre altele auzeam cum sunt un nesimţit că nu las oamenii în pace să discute în voie, că e libertate şi face ce vrea şi multe alte chestii minunate augumentate din plin cu epitete şi organe lesne de ghicit, dovedind încă odată (dacă mai era cazul) că astea erau cuvintele de bază ale vocabularului său.

După încă 5 minute de parlamentări cu interlocutorul său, se urcă în maşină şi urlă să-l aud din partea cealaltă a oraşului: “Sunaţi la 112 şi spuneţi că City 138 cu numărul BH 49 BGM!” Toate astea se întâmplau în timp ce îşi “încălzea” motorul turându-l la maxim. Am ieşit pe balcon şi l-am anunţat că mi-am notat, iar ca bonus am reţinut şi bulina – 404 – aşa, ca fapt divers, ca să fiu sigur pe cine reclam, iar dacă se va trezi fără ea să nu se minuneze prea tare. A plecat în trombă, cu scârţâit de roţi şi motor turat (bietu’ motor cred că mai avea puţin şi scuipa pistoanele prin capotă), că deh! el are ultimul cuvânt.

De ce am scris despre incident? Păi… dacă veţi auzi la ştiri zilele astea că “în Oradea, pe strada Fagurelui, un taximetrist a fost nenorocit în bătaie de un dement” să ştiţi că eu am fost. Pe de altă parte, poate cineva de la Poliţie sau Primărie citeşte, poate îi face un pustiu de bine imbecilului şi îl lasă pieton şi fără bulina de taxi.

Deci atenţie la mine: City 138, cu bulina 404!

Multă lume a început să facă scandal odată cu schimbarea Codului Muncii de la noi: că angajaţii nu vor avea protecţie în faţa angajatorilor, că se încalcă dreptul la un loc de muncă sigur, etc, etc, etc. Mulţi au fost cei care o tăiau scurt “măcar aşa vă veţi face treaba mai bine”. Pe urmă au început să apară “raportările pozitive” de la Ministerul muncii, cum că “s-au încheiat în ultimele luni (după adoptarea Codului) sute de mii de contracte de muncă”. Frumos! Dar nu spune nimeni ce fel de contracte! Vă spun eu: temporare! Abia pe la mijlocul toamnei se va vedea dezastrul de pe piaţa muncii, când respectivele contracte se vor termina.

Până atunci încep să apară abuzurile. Uite de exemplu ce a descoperit Piticu’. Şi ăsta e doar începutul. Oricum angajaţii nu vor mai avea prea mult curaj să caşte gura pentru drepturile lor, pentru că vor zbura în stradă în secunda doi, fără prea multe explicaţii, deoarece legea le permite patronilor. Pentru că sindicatele sunt cvasiinexistente sau se ocupă de alte chestii mai avantajoase (a se citi profitabile), cum ar fi încasarea cotizaţiilor şi participarea la şedinţele consiliilor de administraţie. Sindicaliştii să mai aştepte!

Românii din Spania simt deja pe pielea lor modificarea legii privind angajaţii străini şi nu le place, doar că ei ştiu că există cineva care să se ocupe de cazurile lor. Cu mai mult sau mai puţin succes, dar se ocupă.

În orice ţară în curs de dezvoltare, în care clasa de mijloc încă nu s-a aşezat temeinic, vor apărea abuzuri faţă de angajaţi atâta vreme cât legea va fi laxă. Nu spun că trebuie apărat orice angajat şi cu orice preţ, dar nici lăsat de izbelişte în faţa unora dintre angajatori care văd doar banul, iar pentru el calcă orice drept în picioare.

Aşadar ne pregătim de o nouă epocă a sclavagismului?

Inceput de saptamana:

Cred ca incep sa am o obsesie… E vorba de acelasi obiectiv turistic de mare interes al Oradiei. Cred ca in curand isi va face loc pe stema orasului.

Nesimţirea e mare pe plaiurile mioritice. Şcoala de şoferi dă enorm de multe rebuturi…. Cel puţin direct proporţional cu nesimţirea românească. Aveţi alăturat un exemplu de Read the rest of this entry »

O ştire vine azi să îmi însenineze ziua: o echipă de programatori din Estonia a făcut o aplicaţie pentru Android numită foarte sugestiv BribeSpot, prin care se poate raporta unde, cum şi cât ai dat tu sau alţii mită. Totul se reflectă ulterior într-o hartă Google Map. Partea faină de tot e că poţi face raportările ca anonim, drept pentru care mă aştept ca românii, mari amatori de anonimat să înceapă să contribuie la modul foarte serios la respectiva hartă a mitei. Mă aştept chiar ca în scurt timp România să îşi adjudece titlul de “cea mai coruptă ţară din Univers“. Interesant ar fi de totalizat sumele, măcar să ne facem o idee despre ce sume se vehiculează raportat la PIB.

Partea mai puţin faină e că poate oricine raporta orice, chiar poate inventa nişte situaţii, de pe urma cărora unii funcţionari publici ar putea fi traşi la răspundere sau chiar concediaţi (că tot permite noul Cod al Muncii) pe nedrept. Nu că aş ţine partea funcţionarilor publici, dar sunt şi oameni corecţi printre ei.

Aşadar facem o reclamaţie, o semnăm şi o dăm anonimă… vorba lu’ conu Iancu.

Sursele: aici şi aici

Pana unde vor actionarii petrolistilor. Stim deja ca eterna scuza este cresterea pretului pe baril, urmata de cresterea cursului de schimb al euro si al dolarului. Dar cum barilul cam stagneaza, iar valutele o iau la vale (in special dolarul, care pierde constant teren fata de euro), sunt curios ce scuza se va mai gasi.

In rest profiturile cresc.

Sa auzim de bine.

Am şi eu o nedumerire: dacă tot există procedura divorţului amiabil (în cazul în care nu au copii minori), de ce Oana Zăvoranu şi Pepe apelează la procedura lungă şi costisitoare a divorţului pronunţat de instanţă… Să fie chiar aşa de mare nevoia de publicitate?

Ia uitaţi-vă la următoarele spoturi şi spuneţi la ce vă duce gândul (mă refer mai ales la generaţia 30+):

Asemenea reclame apăruseră după 90′ pe la noi şi făceau comparaţie între produsele Coca-Cola şi Pepsi. Sau invers. Diferenţa e că atunci comparaţia era explicită, iar acum doar se sugerează că “e altceva” mai bun, mai bla-bla. Şi mai ştiam că după acel război publicitar (ăla din 90′) a fost interzisă reclama comparativă (de atunci toate mărcile sunt “cele mai cele”).

Oare care o fi produsul “inferior” celui prezentat aici?