aNDRIIpOPA's blog

Aseară am ascultat discursul Preşedintelui. Până la un punct am reuşit să-l urmăresc, deşi era compus în cea mai pură “limbă de lemn”. După acel punct mi-a fost din ce în ce mai greu: generalităţi fără prea mare legătură cu “şocul” anunţat de băselu’ cu o zi înainte, amalgam de idei înşiruite cum i-au venit în minte vorbitorului, lipsa unor soluţii concrete şi multe alte lipsuri ale unui discurs de “importanţă capitală”.

În schimb au fost câteva idei care nu îmi ies nici acum din cap şi care mă cam înfioară: Preşedintele nu înţelege nici acum că rolul lui este să asigure un echilibru democratic, că scopul său este acela de mediator între puterile statului şi de a garanta respectarea Constituţiei. Ce mi s-a părut cu adevărat halucinant este că nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă politicianul şi funcţionarul public în general. A dat-o înainte cu “căpitanul ce-şi duce nava în port”, uitând că între funcţia de căpitan de navă şi cea de Preşedinte al unei ţări democratice există deosebiri esenţiale, ce le fac incompatibile:

1) Căpitanul are drept de viaţă şi de moarte asupra echipajului, Preşedintele nu;

2) Căpitanul este numit, Preşedintele este ales;

3) Ordinul căpitanului e lege pentru echipaj pe când dorinţa populară e lege pentru Preşedinte.

Doar faptul că-şi închipuie că cele două funcţii sunt identice, îl fac să fie (nu doar să pară) un dictator. Cel puţin asta e părerea mea.

După un astfel de discurs confuz şi plin de inepţii, m-ar mira ca românii să nu continue protestele.

Văd că totuşi manifestanţii din piaţa Universităţii nu au de gând să se lase şi cer în continuare demisia. Deja începe să nu se mai înţeleagă a cui, dar important e că cer o demisie.

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

Dacă tot încep să se cristalizeze doleanţele manifestanţilor de prin toată România (ţineţi minte ce spuneam ieri legat de întreaga clasă politică?), poate că “imnul” demonstranţilor ar trebui să fie…
 

După cum evoluează lucrurile, guvernul e pus acum în faţa celor faţă de care şi-a asumat de câteva ori raspunderea.
Părerea mea.

Ca un preambul, aş dori să spun că manifestaţiile din ţară ar trebui să fie semnale de alarmă nu doar pentru PD ci şi pentru ceilalţi reprezentanţi ai clasei politice. Timp de peste 20 de ani nu au făcut altceva decât să devalizeze bugetul României.

În ce priveşte manifestaţiile ar fi multe de spus, dar primul şi cel mai important lucru este că au reuşit (cel puţin până acum) să-i închidă gura atotştiutorului Băse. I-aţi mai auzit pe undeva hăhăiala, că eu nu? Un alt lucru demn de luat în seamă e că scânteia a fost un personaj perceput de opinia publică drept singurul membru competent al guvernului. În plus de asta, acest personaj, Raed Arafat, este şi întemeietorul SMURD, serviciu ce apare ca fiind alături de pompieri pe prima treaptă a încrederii românilor, cu o treaptă mai sus chiar decât biserica!. Aşadar forţarea demisiei lui Arafat a fost doar gazul de pe focul nemulţumirilor ce ardeau mocnit. Şi nu atât demisia, cât modul în care a fost determinată ea: public, printr-o intervenţie în direct la televiziunea care dezbătea subiectul legii sănătăţii. Ce a înfuriat şi mai mult a fost finalul “discursului” prezidenţial: “cine va demisiona, ghici ghicitoarea mea”. Încă aşteptăm răspunsul final al şaradei.

Departe de mine ideea de a aproba actele de violenţă ale unora dintre manifestanţi, dar aşa cum ne-a obişnuit traiul nostru de pe plaiurile mioritice, adevărul e undeva la mijloc. Personal, având ceva treburi neterminate prin zonă, am trecut duminică seara prin faţa Universităţii. Era după primul val de pietre, dar drumul era liber, iar demonstranţii pe o parte şi pe alta a drumului (în faţa Teatrului Naţional şi în faţa Universităţii), păziţi de jandarmi. Din giratoriul de la Universitate vedeam pe Unirii, undeva între Colţea şi Cocor, ceva ce semăna a război în toată regula, drept pentru care  a trebuit să ne şi îndreptăm către Calea Victoriei. Mie personal mi s-a părut că jandarmii nu stăpânesc deloc situaţia, altfel nu înţeleg de ce s-a dat drumul circulaţiei în condiţiile în care lumea putea reveni oricând pe carosabil (dealtfel colegii mei care fuseseră cu jumătate de oră înaintea noastră în zonă s-au trezit în câteva secunde înconjuraţi de lume, doar una din cele două maşini reuşind să întoarcă şi se evite a fi înconjurată de mulţime).

Spuneam că adevărul e undeva la mijloc. Nu am fost în zona de luptă, dar iniţial am preluat şi eu discursul jandarmeriei, care a fost ulterior preluat şi de mass media: cei puşi pe harţă şi pe distrugeri sunt membrii ai galeriilor echipelor Steaua şi Dinamo. Ei bine, ulterior am descoperit pe blogul unui jurnalist independent relatări de la “ground zero”. Este vorba despre Vlad Ursulean, care s-a avântat cu aparatul foto în mijlocul acţiunii, iar cele descrise de el contrastează cu declaraţiile jandarmeriei.

Ce s-a putut în schimb vedea cu ochiul liber este că jandarmeria română ştie şi acum ca şi acum 15 ani la mineriade doar “să bată” nu şi “să se bată”. Mă îndoiesc sincer că dacă ar fi avut cu adevărat cele două galerii în faţă (chiar şi numai 20-30 de oameni) ar fi reuşit să le pună pe fugă. În al doilea rând mă îndoiesc că membrii celor două galerii nu s-ar fi încăierat între ei dacă s-ar fi întâlnit.

Ce trebuie să facă un tânăr autor din România pentru a-şi publica o carte? Veţi spune că în primul rând trebuie să o scrie. Corect! Dar dacă e scrisă deja? Logica spune că mai trebuie să contacteze o editură (sau mai multe). Ei bine, logica e faultată de situaţia “din etren”. Astfel, în România, ca tânăr autor, trebuie să ai o reputaţie deja (de unde, dacă nu ai publicat cartea încă?) sau să ai bani. Pentru că nimeni nu îşi asumă “riscul” de a te lansa, preferând să aducă titluri consacrate, pe care să le traducă (oarecum) dacă e vorba de autori străini.

În situaţi asta ingrată se află Graţian Lascu, ce nu reuşeşte să publice nicicum. E tânăr, deci nu are reputaţie (logic dealtfel), iar de bani… Ei bine, aici Graţian a luat o decizie ce mie ca posesor de bibliotecă mi se pare dureroasă, dramatică de-a dreptul:

Decizia am luat-o cu cateva zile inainte de 2012 si sunt pregatit pentru orice de data aceasta. Am scris Nici editurile nu ne vor in speranta ca voi primi unele raspunsuri. Le-am primit si m-am convins ca nu eu gresesc si nici calitatea carti mele nu-i pusă la indoiala. Concluzia finala: sistemul – editurile si tipografiile – librariile – Romania…

In acest moment am jumatate din suma de care am nevoie si cealalta jumatate spre sa o scot din cele 100 de carti pe care le-am pus la vanzare. Teoretic, daca le dau pe toate 100 am sanse ca sa imi public cartea intr-o luna.

Găsiţi articolul său pe această temă AICI. Să spun sincer, mi se pare trist. Dar e adevărat.

Ce vi se pare ciudat că plâng nord-coreenii de “se rupe chimeşa pe dânşii”? Credeţi că noi nu făceam la fel dacă în ’89 rămânea tovarăşu’ la putere? Multă lume uită că acel cult al personalităţii ce exista în România de dinainte de ’89, era de inspiraţie nord-coreeană 100%.

În altă ordin de idei, mâine  se împlinesc 22 de ani (wow!) de la revoluţia din ’89. Cei ce doresc să comemoreze în vreun fel victimele de atunci, o pot face miercuri, 21 decembrie, începând cu ora 19:00, la statuia lui Mihai Viteazul cu o candelă sau o lumânare. Pentru că “Eroii nu mor niciodată!”

Că avem un preşedinte groaznic, cred că ştie deja toată lumea. Zilele trecute afirma la un supermarket că preferă să ocolească legumele olandeze, cu aluzie la refuzul Olandei de a ne primi în Schengen. Până aici nimic deosebit, mai ales că şi eu, ca mulţi alţi români dealtfel, caut să cumpăr legume şi zarzavaturi româneşti. Singura problemă e că această declaraţie vine de la un şef de stat. Stat al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte urmează nişte sancţiuni de la aceeaşi Uniune. Sancţiuni pe care le vor suporta TOŢI românii, indiferent de culoarea politică, convingeri religioase sau ce alte criterii mai vreţi voi.

Ce nu prea mai înţeleg în momentul ăsta (fără să fiu un euro-sceptic) este ce naiba mai căutăm noi în Uniunea asta care nu ne vrea: nu avem drept de muncă în majoritatea statelor europene, nu suntem acceptaţi în tratatul Schengen, avem o grămadă de restricţii la exportul de alimente (nu ştiaţi de restricţia la export a cărnii de porc – cauză a nerentabilităţii fermelor de profil?) şi câte şi mai câte minunăţii. Ca să fie capac la toate astea, vom şi contribui la stabilitatea şi consolidarea monedei Euro, fără ca aceasta să ne fie monedă şi fără o garanţie că vom accede la zona Euro. Pentru că cine crede că scăpăm de contribuţie doar pentru că suntem într-un acord de asistenţă cu FMI se înşeală amarnic.

Aşadar, ce naiba căutăm noi în Uniunea Europeană?

Mă înfior când revăd imaginile de ieri, de la meciul Petrolul – Steaua. Mă înfioară gândul că sportul e viciat de imbecili care se răfuiesc cu lumea doar pentru un minut de glorie. Încerc să îmi imaginez o scenă asemănătoare celei de aseară, undeva într-o arenă romană, unde un cretinoid din public al sări să hăcuiască gladiatorul…

Ca fost sportiv, mă dezgustă profund duşmănia pe care o poate dezvolta suporterul meu împotriva adversarului meu şi a suporterului său. Este adversarul meu, nu al tău măi imbecilule! Eu lupt cu el, nu tu! Tu doar plăteşti să vezi un spectacol, după care poţi să mă aclami sau să mă huidui. Ce bine îmi faci tu mie atacându-mi adversarul?  Da, adversar! Nu mi-e inamic, nu mi-e duşman, nu îl urăsc şi nu caut să-l omor! Atunci de ce ai face-o tu? Ţi-a omorât familia? Nu pot să cred că un gest de o asemenea violenţă îndreptată împotriva adversarului meu (care în particular ar putea să-mi fie chiar prieten) este făcut în numele “marii şi necondiţionatei iubiri” pe care mi-o porţi tu, suporterule! Este doar un semn al iubirii tale faţă de violenţă.

Se tot vehiculează prin presă cum că cei doi jucători stelişti ce au primit cartonaşe roşii nu vor fi suspendaţi, pentru că au reacţionat în legitimă apărare. Fals! Prima reacţie o fi fost cea de apărare, dar următoarele nu se justifică. Trebuia pus la pământ, iar apoi imobilizat. După ce a ajuns pe jos, idiotul nu mai era un pericol, deci loviturile “la coaste” au fost în plus.

Se mai găsesc şi deştepţi care să afirme că arbitrul a scăpat controlul şi că trebuia să suspende direct jocul. Fals din nou! A dat un răgaz de câteva minute organizatorului să rezolve problema ce se ivise şi abia apoi a decis oprirea definitivă a jocului. Perfect regulamentar şi în spiritul sportiv. În rest e gargară. Şi dacă tot am deschis subiectul arbitrilor, hai să mai fac o precizare: brigada de arbitri este asimilată completului de judecată. Aşa cum hotărârile instanţei le poţi contesta în instanţa ierarhic superioară, aşa şi deciziile brigăzii de arbitraj pot fi contestate într-o primă fază chiar în raportul jocului, la care se poate adăuga un memoriu la Asociaţia Judeţeană de Fotbal sau la Federaţia Română de Fotbal (după caz, în funcţie de nivelul la care se desfăşoară competiţia). Atunci ce de ne apucăm de comentarii pe la tv? E mai importantă o greşeală a arbitrului decât faptul că jucătorul tău nu poate prelua o minge din zece? E mai important că nu primeşti un fault când îţi cade jucătorul ca o plăcintă, deşi abia a fost atins, sau că că acelaşi jucător trage zece din zece şuturi la kilometri de poartă? Nu mai bine ţi-ai folosi energia să antrenezi jucătorul să ştie cu mingea decât să-l mângâi pe creştet şi să-i găseşti scuze la orice greşeală?

Pe vremea când mai concuram, un coleg de club pierdea finala unei probe, “ajutat” de arbitraj, în faţa unui adversar vizibil mai slab. Am sărit repede să-l consolăm, dar reacţia lui a fost cea care ne-a readus urgent cu picioarele pe pământ: “înseamnă că nu am fost suficient de bun, din moment ce au putut să-l ajute”. Din momentul ăla am luptat toţi ca nişte lei ca să demonstrăm că nu putem fi furaţi.

Am fost joi la ERA Shopping Park la lansarea unui restaurant cu specific unguresc. Ce nu am înţeles este cum de s-a gândit Imre-bacsi, proprietar de restaurant în Hajdusoboszlo, să-şi deschidă un restaurant tocmai în Oradea şi tocmai într-un mall. Am înţeles eu că 70% din clienţii restaurantului din Ungaria sunt români plecaţi la băi acolo, dar totuşi… Probabil se gândeşte la viitor, având în vedere că în scurt timp se va deschide şi restul clădirii, pe măsura finalizării lucrărilor.

Ce mi-a plăcut la restaurantul ăsta, au fost mâncărurile: au exact gust de bucate făcute în casă! Absolut delicioase! Am gustat ceea ce noi în Ardeal numim “toroş”, adică varză murată apoi călită cu carne. Absolut bestial făcută. Cei care au încercat alte feluri au declarat cu mâna pe inimă că şi acelea sunt bestiale, aşa că nu pot face o recomandare anume, toate fiind făcute “ca la mama acasă” sau … mă rog… ca la bunica acasă…

Chiar dacă bucătăria e excelentă, cred că va avea o imensă problemă în a-şi ţine promisiunea de a avea zilnic 80 de feluri de mâncare. Dacă nu chiar imposibil, cel puţin în timpul săptămânii, mai ales că se folosesc doar ingrediente naturale sau semipreparate făcute în casă (în casa lui Imre-Papa, bineînţeles).

Merită încercat, mie mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă preţul nu e tocmai mic!

Probabil că ştiţi deja: se plictisesc! Şi ca să se plictisească cu un folos, au tot felul de idei trăznite de legi. Astfel, avem o propunere de scădere a vârstei la care se obţine dreptul de vot: 16 ani în loc de 18. Absolut genial. Şi inutil. Probabil că voturile sunt scumpe, aşa că mai bine să le cumpărăm cu bombonele şi un flacon de Cola la 2,5 litri, că ieşim mai eftin. Promitem doar spaţii de joacă, piste de biciclete şi nişte locuri special amenajate pentru skateboarding şi ne-am scos.

Altă mega-idee de lege este cea în care se doreşte pedepsirea cametei. Aş fi curios cum. Că dacă gigelu’, care nu poate lua credit cu buletinu’, ia bani de la băeţi, ăia nu sunt atât de imbecili să treacă în contract “suma de 100 de lei cu dobândă de 250%”, ci vor trece “suma de 350 de lei garantată cu casa” chiar dacă în mână i-au dat 100. Şi nu prea înţeleg de ce ar trebui legiferată în mod special camăta, atâta timp cât era interzisă cu desăvârşire de Codul Civil (mă rog, de vechiul Cod Civil).

În rest, timpul trece, leafa merge (de şpăgi nu mai vorbim!), noi cu drag muncim.

Pe dracu’, mă las purtat de val şi mai ales de vise. Visele alea care seamănă foarte mult cu melodia băieţilor de la Cassa Locco:

Dar de fapt totul merge anapoda în ţara asta, iar viitorul are nuanţe maronii cu uşoare dunguliţe portocalii. Nu că celelalte culori (galben, roşu şi ce alte culori mai au partidele politice de pe la noi) nu ar fi prezente.

Am citit în dimineaţa asta o scrisoare deschisă a unui dascăl român. Îmi pare a fi de o vârstă cu mine, iar ceea ce spune acolo despre învăţământul românesc este cât se poate de adevărat şi pot confirma prin prisma experienţei mele de fost dascăl. Mă simt de parcă mi-ar fi furat cuvintele când a compus acea scrisoare. Păcat este că spune şi că s-a hotărât să emigreze. Iar ca el sunt din ce în ce mai mulţi. Oarecum trăiesc aceeaşi situaţie: mulţi dintre prietenii, rudele şi foştii colegi sunt plecaţi de multă vreme. În fiecare săptămână mai aflu despre câte un prieten din copilărie că a emigrat. Încet dar sigur pleacă intelectualitatea şi rămânem pe mâna unor nulităţi ce au singurul merit de a fi membi ai unui partid politic sau de a avea sprijinul unui partid. Partidul e în tot şi în toate, indiferent despre care partid e vorba. Şi aici nu mă refer doar la partidul de la putere, ci şi la “puterile locale”. Credeţi că în Oradea lucrurile stau diferit? Vă spun eu că nu, iar cei care au ochi să vadă şi ceva creier să gândească ştiu despre ce vorbesc.

Scrisoarea lui Vasile Pop (nu ştiu dacă numele e real) mi-a readus în minte cretinismele care se petrec în învăţământul românesc şi care poartă denumirea mult prea pretenţioasă de “reforme”:

România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus … profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.

Ce îţi fac ei ţie, dulce Românie….

Trăiesc cu speranţa că revoluţia din decembrie 89 nu a fost decât începutul schimbărilor. A adevăratelor schimbări, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 22 de ani sunt doar bulversări.

RCS&RDS face o mişcare demnă de o declaraţie de război. La baionetă şi cu grenada în dinţi! Astfel vom avea “din octombrie, convorbiri nelimitate către utilizatori din orice reţea naţională de telefonie fixă, în cadrul abonamentului de 2 euro/lună, fără TVA”. Dacă până acum păreau poveşti, preluarea UPC şi a pachetului rămas în proprietatea statului din ROMTELECOM, par mai aproape de adevăr. Deci nu va avea loc prin fuziune sau cumpărare, ci prin preluarea clienţilor. Dacă ne gândim că s-a reglementat şi portarea numerelor, imaginea e completă.

Deşi e vorba acum doar de convorbiri în alte reţele fixe, îndrăznesc să cred că pe viitor compania va lansa o ofertă oarecum asemănătoare şi pentru telefonia mobilă.

Bogdan, ce ai de adăugat?

Sursa informaţiei AICI

Asta pentru că încă mai avem dascăli de religie în şcoli, care fac exclusiv prozelitism religios. Pentru că Biserica Ortodoxă Română refuză să intre în “era noastră”.

Nu era decât o chestiune de timp să se întâmple asta. Şi e abia începutul…

Mă întreb unde or fi acum hakerii ăia care debordau de patriotism când ne făceau albie de porci italienii. Cu francezii nu le merge?