Întrebarea care se ridică este: ce vor face autorităţile cu mormanele de zăpadă adunate pe străduţe? Pentru că topirea că face din Oradea o adevărată Veneţie. Şi nu e vorba doar de Oradea, pentru că în Moldova dezgheţurile aduc în fiecare primăvară inundaţii mai mari sau mai mici, în funcţie de nivelul precipitaţiilor (da, şi zăpada tot precipitaţie se cheamă). Parcă văd că autorităţile vor fi total luate prin surprindere. În marea degringoladă de la conducerea ţării, cred că toţi au uitat de primăvară, sau dacă nu au uitat, se gândesc la ea doar ca la “anotimpul alegerilor locale”. Şi uite cum “fosila” detestată de toată lumea dă o lecţie de management “lupilor tineri” portocalii, galbeni, roşii sau vărgaţi, trăgând un semnal de alarmă. Da’ cine stă să îl asculte! Că doar avem probleme mai importante. Eu l-aş lua în seamă şi numai pentru faptul că e inginer în mecanica fluidelor şi ca fost şef de IELIF (intreprideri ce se ocupau fix cu corectarea şi stabilizarea cursurilor de apă).

Ce mi se pare îngrijorător totuşi este apariţia de aseară a tânărului ofiţer al armatei române, îmbrăcat frumos în uniformă, care se trezeşte să “cuvânteze” legat de legitimitatea celor ce ne conduc. Brusc, o grămadă de imbecili încep să-l ridice în slăvi pentru curajul său. Eu aş numi-o prostie, pe lângă faptul că nu consider salutară intervenţia m’nealui pe la protest. Armata are rolul de paznic al hotarelor ţării, aşa cum un câine are rolul de a apăra curtea stăpânului. Doar Turcia a stabilit prin Constituţie că armata e garantul şi la nevoie legatarul Constituţiei (mai ales în privinţa aspectului de “stat laic” cu care Turcia, ca ţară musulmană, are o problemă: în lipsa acestei prevederi ar putea deveni ca şi Iranul sau alte state din zonă, un stat islamic).

Imixtiunea asta a armatei în politică îmi sună cunoscută, iar sentimentul de dejá-vu m-a cam înţepat pe şira spinării. Parcă ar fi prea mult o întoarcere până în 1990.

În ce priveşte manifestaţiile ar fi multe de spus, dar primul şi cel mai important lucru este că au reuşit (cel puţin până acum) să-i închidă gura atotştiutorului Băse. I-aţi mai auzit pe undeva hăhăiala, că eu nu? Un alt lucru demn de luat în seamă e că scânteia a fost un personaj perceput de opinia publică drept singurul membru competent al guvernului. În plus de asta, acest personaj, Raed Arafat, este şi întemeietorul SMURD, serviciu ce apare ca fiind alături de pompieri pe prima treaptă a încrederii românilor, cu o treaptă mai sus chiar decât biserica!. Aşadar forţarea demisiei lui Arafat a fost doar gazul de pe focul nemulţumirilor ce ardeau mocnit. Şi nu atât demisia, cât modul în care a fost determinată ea: public, printr-o intervenţie în direct la televiziunea care dezbătea subiectul legii sănătăţii. Ce a înfuriat şi mai mult a fost finalul “discursului” prezidenţial: “cine va demisiona, ghici ghicitoarea mea”. Încă aşteptăm răspunsul final al şaradei.

Departe de mine ideea de a aproba actele de violenţă ale unora dintre manifestanţi, dar aşa cum ne-a obişnuit traiul nostru de pe plaiurile mioritice, adevărul e undeva la mijloc. Personal, având ceva treburi neterminate prin zonă, am trecut duminică seara prin faţa Universităţii. Era după primul val de pietre, dar drumul era liber, iar demonstranţii pe o parte şi pe alta a drumului (în faţa Teatrului Naţional şi în faţa Universităţii), păziţi de jandarmi. Din giratoriul de la Universitate vedeam pe Unirii, undeva între Colţea şi Cocor, ceva ce semăna a război în toată regula, drept pentru care  a trebuit să ne şi îndreptăm către Calea Victoriei. Mie personal mi s-a părut că jandarmii nu stăpânesc deloc situaţia, altfel nu înţeleg de ce s-a dat drumul circulaţiei în condiţiile în care lumea putea reveni oricând pe carosabil (dealtfel colegii mei care fuseseră cu jumătate de oră înaintea noastră în zonă s-au trezit în câteva secunde înconjuraţi de lume, doar una din cele două maşini reuşind să întoarcă şi se evite a fi înconjurată de mulţime).

Spuneam că adevărul e undeva la mijloc. Nu am fost în zona de luptă, dar iniţial am preluat şi eu discursul jandarmeriei, care a fost ulterior preluat şi de mass media: cei puşi pe harţă şi pe distrugeri sunt membrii ai galeriilor echipelor Steaua şi Dinamo. Ei bine, ulterior am descoperit pe blogul unui jurnalist independent relatări de la “ground zero”. Este vorba despre Vlad Ursulean, care s-a avântat cu aparatul foto în mijlocul acţiunii, iar cele descrise de el contrastează cu declaraţiile jandarmeriei.

Ce s-a putut în schimb vedea cu ochiul liber este că jandarmeria română ştie şi acum ca şi acum 15 ani la mineriade doar “să bată” nu şi “să se bată”. Mă îndoiesc sincer că dacă ar fi avut cu adevărat cele două galerii în faţă (chiar şi numai 20-30 de oameni) ar fi reuşit să le pună pe fugă. În al doilea rând mă îndoiesc că membrii celor două galerii nu s-ar fi încăierat între ei dacă s-ar fi întâlnit.

In locul lui Caragiale, ar putea sta la fel de bine, cred politicienii, si Elena Cuza, Carmen Sylva sauRegina Maria.

Unii au fost de parere ca reprezentative sunt si Ana lui Manole sau Vitoria Lipan, personajul principal din romanul “Baltagul”.

Atât? Unde e Ana Pauker sau Elena Ceauşescu? Astea nu se pun?

Părerea mea e că cea mai apropiată de sufletul românilor ar fi totuşi Mama Omida. WORD!

Dar de fapt totul merge anapoda în ţara asta, iar viitorul are nuanţe maronii cu uşoare dunguliţe portocalii. Nu că celelalte culori (galben, roşu şi ce alte culori mai au partidele politice de pe la noi) nu ar fi prezente.

Am citit în dimineaţa asta o scrisoare deschisă a unui dascăl român. Îmi pare a fi de o vârstă cu mine, iar ceea ce spune acolo despre învăţământul românesc este cât se poate de adevărat şi pot confirma prin prisma experienţei mele de fost dascăl. Mă simt de parcă mi-ar fi furat cuvintele când a compus acea scrisoare. Păcat este că spune şi că s-a hotărât să emigreze. Iar ca el sunt din ce în ce mai mulţi. Oarecum trăiesc aceeaşi situaţie: mulţi dintre prietenii, rudele şi foştii colegi sunt plecaţi de multă vreme. În fiecare săptămână mai aflu despre câte un prieten din copilărie că a emigrat. Încet dar sigur pleacă intelectualitatea şi rămânem pe mâna unor nulităţi ce au singurul merit de a fi membi ai unui partid politic sau de a avea sprijinul unui partid. Partidul e în tot şi în toate, indiferent despre care partid e vorba. Şi aici nu mă refer doar la partidul de la putere, ci şi la “puterile locale”. Credeţi că în Oradea lucrurile stau diferit? Vă spun eu că nu, iar cei care au ochi să vadă şi ceva creier să gândească ştiu despre ce vorbesc.

Scrisoarea lui Vasile Pop (nu ştiu dacă numele e real) mi-a readus în minte cretinismele care se petrec în învăţământul românesc şi care poartă denumirea mult prea pretenţioasă de “reforme”:

România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus … profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.

Ce îţi fac ei ţie, dulce Românie….

Trăiesc cu speranţa că revoluţia din decembrie 89 nu a fost decât începutul schimbărilor. A adevăratelor schimbări, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 22 de ani sunt doar bulversări.

Dacă mai există puţin spirit civic în oraşu’ ăsta, ar trebui preluat clipul ăsta până la refuz şi băgat pe gât autorităţilor!

Via Orădeanul.

Nu era decât o chestiune de timp să se întâmple asta. Şi e abia începutul…

Jucătorii

N-avem! Mai simplu de atât nu cred că poate fi sintetizat. Generaţiile de aur, argint, platină, titan şi mai ştiu eu ce metale preţioase nu mai sunt, iar din urmă nu vine nimic. Cauzele ar fi multe, dar principala este lipsa centrelor de copii şi juniori. Şcolile şi academiile de fotbal sunt prea puţine şi prea legate de posibilităţile financiare a personalităţilor fotbalistice care le-au înfiinţat şi le patronează (vezi cazurile Hagi şi Gică Popescu). Unde mai pui că la puţinele centre existente pe lângă cluburi, promovarea valorilor se face cu plasa sau cu plicul. Că “tre’ să mâncă şi gura lor ceva”…

Faptul că au apărut trei jucă tori noi care “au confirmat” nu mă încălzeşte şi nu îmi dă încredere deloc, având în vedere adversarul slab (Luxemburg) sau imposibilitatea de a juca ceva din cauza terenului (Franţa). Confirmările ar putea veni de-abia mai încolo, cînd se va juca cu adversari valoroşi, care vor şi putea să-şi pună în valoare calităţile pe un teren de joc, nu pe un teren desprins din filmele cu bombardamente.

Campionatul

Jalnic! Vizibil cu ochiul liber. Adică nu mi se pare normal ca jucătorii să fie extenuaţi după câteva săptămâni în care au de jucat două meciuri pe săptămână. La urma urmei în fişa postului de fotbalist scrie negru pe alb şi cu caractere bolduite “alergare 90 de minute plus prelungiri, dacă este cazul”. Practic pentru asta se pregătesc o viaţă şi pentru asta câştigă mult peste cât câştigă un muncitor cu sapa, care are de muncă 12 ore pe zi. O să spuneţi că are carieră scurtă şi se expune accidentărilor, d’aia e câştigul pe măsură. Vă contrazic şi vă rog să întrebaţi un muncitor la salubritate (care lucrează în condiţii muuuult mai periculoase) sau chiar un miner (mina nu e cel mai sigur loc de muncă) cam în cât timp câştigă aceiaşi bani pe care îi ia cel mai prost plătit jucător de la Dinamo pe an.

Capac, vine şi decizia “oamenilor de fotbal” care desfiinţează campionatul de tineret-rezerve la nivelul Ligii I. Decizia are vechime de câţiva ani, exact bine cât să culegem acum roadele.

Terenurile de joc

Sunt puţine, prea puţine chiar şi pentru anemicul campionat românesc. Naţional Arena şi cele câteva stadioane aflate în construcţie sunt doar nişte floricele pricăjite în deşertul sportiv numit România. Oricum lucrurile oricât ar fi de bune, tot româneşte sunt făcute (vezi cazul gazonului de aseară de la meci sau problemele de autorizaţie de la Cluj Arena). Ca o paranteză, dacă aseară, după “doar o lună” de la montarea gazonului, era impracticabil (sau cum spun jurnaliştii francezi – “câmp de cartofi”), cum ar fi fost acu’ o lună la anulatul meci cu Argentina? Oare nu cumva ştia federaţia argentiniană ceva şi nu a vrut să fie acuzată de cluburi că nenoroceşte jucători de zeci de milioane de euro pentru un moft de câteva sute de mii?

Cluburile

Praştie! Achiziţii făcute după ureche, transferuri făcute la nervi, antrenori schimbaţi la apelul de seară. “Oameni de fotbal” ahtiaţi doar după propria imagine (în culori cât mai pastelate), deşi ei ca oameni sunt destul de pestriţi şi cu un trecut mai mult decât pătat. Profesionalism ZERO sau chiar sub această valoare.

Viitor?

Sumbru. Şi nu e vorba de viitorul imediat ci de cel îndepărtat şi foarte îndepărtat. Faptul că se construiesc câteva stadioane nu rezolvă problemele de fond, ci nu fac decât să pună un ambalaj frumos unei mizerii, cam în modul în care o face un coş de gunoi făcut de un artist plastic: frumos afară, dar în interior tot resturi găsim…

Mulţi comentează că a lipsit Mutu. Doar că o echipă nu o faci cu unul, doi sau trei jucători, ci cu unsprezece, plus rezerve, iar dacă nu ai de unde să-i iei, îţi rămâne soluţia naturalizării. Dar de unde? Au şi africanii mândria lor!

Bun! Aţi realizat despre cine e vorba. Deşi pare ridicol, ACEL Adi Mutu promite că va premia, după cum spuneam… Spun că pare ridicol, tocmai pentru că el nu poate fi chiar cel mai bun exemplu de urmat pentru tineretu’ studios, dar… Iată că se poate! Şi mai mult decât atât, găsesc gestul lui mai mult decât lăudabil şi mă întreb: oare câţi dintre românii care şi-au făcut un rost p’afară, dar cărora le e ruşine că sunt români (unul din motive putând fi şi rezultatele astea dezastruoase la BAC) ar fi în stare să facă un asemenea gest? Oare nu destul s-au plâns cei ce au plecat prin “ţări mai calde” că “în România nu reuşeşti nimic dacă te bazezi pe propriile merite”? Atunci de ce nu ar stimula în felul ăsta meritocraţia atunci când ea apare? Unii ar mai face un exerciţiu de imagine cu ocazia asta… Întreb şi eu, nu dau cu parul!

Până una-alta, bravissimo Adi Mutu!

Cred ca incep sa am o obsesie… E vorba de acelasi obiectiv turistic de mare interes al Oradiei. Cred ca in curand isi va face loc pe stema orasului.

P.S. În imaginea de faţă fumul o ia peste câmpiile româneşti, dar cred că imensa majoritate a orădenilor pot jura cu mâna pe inimă că trece şi peste oraş. Ungurii pot confirma printre înjurături că adeseori fumul trece fraudulos graniţa.

Declaraţiile lui Mitică Dragomir vin să demonstreze că la noi fotbalul e o chestiune de şmecherie, nu de talent sau muncă: scopul împărţirii în pachete era să se lupte între ele televiziunile până la moarte. Rezultatul nu a fost cel scontat, pentru că nu au pentru ce să lupte. Deja de multă vreme românii sunt scârbiţi de jocul de pe teren al echipelor româneşti, dar şi de jocurile de culise ale conducătorilor de cluburi. Şi a venit măreţul Mitică cu geniala idee: “restul pachetelor le facem ghem şi le dăm doar împreună cu rezumatele şi ştirile, că cine nu are ştiri şi imagini cu rezultatele se cheamă că nu are fotbal”. Vin eu şi întreb: aşa! şi? Doar o televiziune mai ambiţioasă decât prevede legea ar da banii pe care îi cer mai marii fotbalului mioritic pentru că ar fi extrem de greu vandabilă publicitatea la un meci între două echipe de pluton, iar investiţia nu s-ar justifica sub nici o formă.

Între timp, a început să crească numărul transmisiilor din alte ramuri sportive: basket, handbal, polo, rugby, etc, etc, etc, ocazie cu care ne-am amintit că mai există şi alte sporturi în care antrenorii şi patronii tac, iar jucătorii îşi văd de treaba lor aşa cum ştiu şi pot ei mai bine. Am descoperit că mai avem şi alte ramuri sportive, care ajung la campionate europene şi mondiale. Am redescoperit sporturi pe care le credeam uitate de când suntem intoxicaţi doar cu fotbal.

Parcă m-aş uita mai des la rugby! Îi dau dreptate celui ce spunea că “rugby-ul e un sport de bădărani practicat de gentlemani, iar fotbalul un sport de gentlemani practicat de bădărani”.

Ce părere aveţi? Mai sunt sporturi în România care merită văzute? Eu cred că da. Încă mai avem sportivi adevăraţi!

Dubla măsură a ajuns religie în societatea românească. Aceeaşi faptă o încadrăm diferit în funcţie de persoana celui ce o săvârşeşte. Îl condamnăm pe cel ce “fură” pentru că e un hoţ ordinar, dar îl compătimim pe cel cinstit, pentru că, evident, e cinstit. Pierdem din vedere pădurea din cauza copacilor şi nu gândim mai departe că drama nu s-ar fi întâmplat dacă nu existau câinii vagabonzi sălbăticiţi.

Cânii comunitari prezintă pentru Bucureşti (dar şi pentru alte oraşe) un pericol imens, dar de câte ori s-a încercat exterminarea lor au apărut o mulţime de ONG-uri care să le ia apărarea şi să-i pupe sub coadă. Pe când vor fi înfiinţate ONG-uri care să apere oamenii de câinii sălbăticiţi? Sau dacă tot li se ia apărarea câinilor, de ce nu fac ONG-urile respective un act de caritate şi să adopte, îmblânzească şi sterilizeze animalele respective? Până atunci, din punctul meu de vedere nu putem vorbi decât despre nişte animale sălbatice periculoase, care ca orice animal periculos, pot fi vânate pentru a se reduce efectivul. Zoso propune soluţia finală, dar cu unele beneficii în planul igienei. Arhi propune doar o soluţie simplă şi eficientă. Las pe fiecare să-şi găsească soluţia până ce autorităţile sau (într-un final) ONG-urile o vor găsi pe a lor.

Până atunci aş pune în cârca ONG-urilor toate cheltuielile de spitalizare şi de înmormântare ale femei.

P.S. Mai ţine minte cineva cazul japonezului ucis de un câine d’ăsta? Mai ţine minte cineva ce s-a întâmplat cu câinele?

Daca banii au plecat, imaginea lor de pe aici a ramas. Ca ne place, sa afisam imagini de bunastare. Drept pentru care baietii de la ziarul Gandul au luat statistica inmatricularilor din Bucuresti si au ramas oarecum descumpaniti de imaginea crizei in Romania. Hai sa contabilizez si eu (in ordine alfabetica, asa cum au propus ziaristii de la Gandul):

- Audi Q7 = 4 buc;

- Audi QB6 = 23 buc;

- Bentley = 150 buc;

- BMW seria 7 = peste 500 buc;

- BMW seria 8 = 19 buc;

- BMW X5 = peste 200 buc;

- BMW X6 = 7 buc;

- BMW  X70 = 161 buc;

- Bugatti = 1 buc;

-  Buick = peste 20 buc;

- Cadillac = 160 buc;

- Crysler = aproape 100 buc;

- Ferrari = 102 buc (cele mai multe maşini sunt model F131);

- Ford Explorer = 171 buc;

- Ford Mustang = 125 buc;

-  Ford Thunderbird = 11 buc;

- Hummer = peste 200 buc (dintre care 81 H3 şi 69 GMT345);

- Infiniti = peste 300 de exemplare (cel mai răspândit fiind FX 35 cu 129 buc);

- Jeep = peste 1.000 buc (marea majoritate Cherokee);

- Jaguar = peste 100 buc;

- Lamborghini = 29 buc (dintre care 16 model 140);

- Land Rover = peste 800 buc (dintre care 136 buc Range Rover);

-  Lexus = peste 500 buc;

- Lincol = aproape 100 buc (dintre care 36 Navigator);

- Maserati = 120 buc;

- Maybach = 10 buc;

- Mercedes = peste 2.000 buc (e vorba in special de modele sport, precum CL sau CLS, la SUV-uri gen ML sau limuzine din clasa de lux S);

- Nissan = 100 buc (Pathfinder şi Patrol);

- Porsche = peste 1.100 buc (sport sau de teren, dintre care 110 model 997, 544 9PA şi 188 Cayenne);

- Rolls Royce = 48 buc;

- Toyota Land Cruiser = peste 250 buc;

- VW Touareg = 118 buc;

- VW Phaeton = 37 buc.

Grea criza asta!

Sursa informatiei AICI.

L.E. – Bine ca mai cumpara nemtii Dacia. Ei isi permit.

Să prezint faptele. Timp de o lună vizitatorii sitului MTV România puteau să voteze pentru a alege “cel mai tare hit al ultimilor 15 ani“. Melodie românească bineînţeles. Între piesele uploadate s-a strecurat (din greşeală sau la mişto) şi piesa “Dozatorul” compusă şi interpretată de DJ Boroş. Drept să recunosc, nu am auzit-o niciodată până la acest concurs, la fel cu nu am auzit niciodată de DJ Boroş. Dintre toate propunerile fiind cea mai proastă piesă, a aprins în cineva scânteia de revoltă faţă de muzica difuzată de franciza românească a reputatului post de televiziune occidental MTV. Şi a început “rivoluţia”. Scânteia aprinsă de UtopiaBalcanica s-a extins treptat şi la alţi bloggeri, care i-au dat amploarea unui incendiu. S-au aprins pe rând (nu neapărat în ordinea asta) Ovi Sirb, Denisuca, Ovidiu Eftimie, RezistentaUrbana, DailyCotcodac, Morom3t3, SkyLovers, Romanika.eu, FurtDeCurent, DumneZERO, Webcomics, ARHI, DeCeBlog şi mulţi, mulţi alţii pe care nu i-am urmărit. Votul părea să dea un câştigător clar în piesa “Dozatorul”, mai ales că pe la jumătatea concursului avea dublul numărului de voturi faţă de contracandidat (Voltaj – “20″). Până în ultima zi de concurs (30 noiembrie, ora 23:59 conform regulamentului postat de MTV România) “Dozatorul” conducea. Cum s-au schimbat liderii puteţi vedea pe Contrasens. Interesant este că dacă DJ Boroş creştea încet dar constant, Voltajul creştea în salturi (între 20 şi 50 de voturi deodată). Miezul nopţii a prins Voltajul pe primul loc cu fix 110 voturi avans, unde doar cu o oră înainte era condus cu mai mult de 100 de voturi. În ultimele ore de votare s-au încins Twitter-ul şi Facebook-ul. Dacă îndemnurile erau clare spre “Dozator”, nimeni nu a sesizat să existe o mobilizare similară pentru Voltaj. Nici una din piesele clasate de la locul 3 în jos nu au înregistrat creşteri semnificative care să indice vre-o implicare.

La câteva minute după încetarea oficială a votului apare pagina următoare:

Vă rog să remarcaţi numărul de voturi strânse de Voltaj. Nu, nu e codat. Pur şi simplu pagina a fost scrisă cu ceva vreme înainte, neştiindu-se cu ce număr de voturi va castiga Voltaj. Dar se ştia că va câştiga. Felicitări, aţi asistat la un exemplu clasic de furt a unui concurs, după principiul “concursul se ţine joi, dar postu-i ocupat de marţi”.

Eu propun şi numărarea voturilor contra. S-ar schimba automat câştigătorul.

Motivele.  Pentru cine nu ştia, 1 decembrie 1996 este ziua lansării primului album Voltaj, ce se numea “Pericol de moarte”. Aşa că era de-a dreptul imposibil ca după 14 ani, o formaţie sub contract cu Media Pro, să nu câştige “simbolic” un concurs de hituri româneşti ale ultimilor 15 ani (de ce nu 20?).

Morala. Întotdeauna ei vor putea fura mai mult decât putem noi vota!

P.S. ProFM a dovedit că sloganul i se potriveşte ca o manăuşă: “The Hit Factory”. Aşteptăm deci un nou album (aniversar) Voltaj, care să rupă topurile.

Maxima idiotenie se gaseste in centru, unde odata cu redeschiderea strazii Iuliu Maniu (sens unic dinspre Decebal pana la biserica Sf. Nicolae, ca si pana inainte de lucrari) s-a modificat sensul de circulatie pe Cuza Voda, devenind sens unic dinspre Mihai Viteazul spre Decebal. De ce? Nu inteleg si nici macar nu are logica. Deci avem acum un sens unic spre centru, Decebal -> Iuliu Maniu -> Piata Independentei si doua sensuri unice dinspre Mihai Viteazul spre Decebal, unul dupa altul: Cuza Voda si Mihail Kogalniceanu. Nici macar nu conteaza ca ultimele doua strazi sunt la distanta de nici 100 de metri. Asta in conditiile in care si strada Sucevei este tot sens unic pana la bd.Decebal in portiunea ce trece pe langa parcul Balcescu, la fel ca si strada Primariei (pe intreaga ei lungime). In total patru sensuri unice de iesire din centrul orasului si doar unul de intrare.

Sa fie asta o invitatie sa plecam naibii din Oradea?
Vizualizare hartă mărită

Bonus:

Ca sa puna capac nervilor de dimineata, gasesc in parcare un cretinoid. Sunt curios daca il vedeti (calitatea pozei lasa de dorit ca e facuta rapid cu telefonul) si daca ghiciti cate locuri de parcare bloca.

O dovada mult mai recenta vine sa ne intareasca aceasta convingere. E vorba de o epistola catre vod-afoni. Io zic ca merita 10 minute din viata sa ne aplecam pentru o analiza literara si literala a ceea ce a vrut sa spuna autorul.

Inca odata merci Rozalina!