Mă îndoiesc că ar fi mulţi cei ce nu au văzut meciul de aseară dintre România şi Franţa. Dacă nu v-aţi dumirit încă, a fost vorba de fotbal şi nu de cross, deşi puteaţi fi lesne induşi în eroare de gazon smocurile muşuroaiele de pe teren. Anyway… toată lumea plânge acum că am ratat încă o calificare la un turneu final. După părerea mea, calificare e ratată de multă vreme şi pentru multă vreme de aici încolo. Să detaliez:

Jucătorii

N-avem! Mai simplu de atât nu cred că poate fi sintetizat. Generaţiile de aur, argint, platină, titan şi mai ştiu eu ce metale preţioase nu mai sunt, iar din urmă nu vine nimic. Cauzele ar fi multe, dar principala este lipsa centrelor de copii şi juniori. Şcolile şi academiile de fotbal sunt prea puţine şi prea legate de posibilităţile financiare a personalităţilor fotbalistice care le-au înfiinţat şi le patronează (vezi cazurile Hagi şi Gică Popescu). Unde mai pui că la puţinele centre existente pe lângă cluburi, promovarea valorilor se face cu plasa sau cu plicul. Că “tre’ să mâncă şi gura lor ceva”…

Faptul că au apărut trei jucă tori noi care “au confirmat” nu mă încălzeşte şi nu îmi dă încredere deloc, având în vedere adversarul slab (Luxemburg) sau imposibilitatea de a juca ceva din cauza terenului (Franţa). Confirmările ar putea veni de-abia mai încolo, cînd se va juca cu adversari valoroşi, care vor şi putea să-şi pună în valoare calităţile pe un teren de joc, nu pe un teren desprins din filmele cu bombardamente.

Campionatul

Jalnic! Vizibil cu ochiul liber. Adică nu mi se pare normal ca jucătorii să fie extenuaţi după câteva săptămâni în care au de jucat două meciuri pe săptămână. La urma urmei în fişa postului de fotbalist scrie negru pe alb şi cu caractere bolduite “alergare 90 de minute plus prelungiri, dacă este cazul”. Practic pentru asta se pregătesc o viaţă şi pentru asta câştigă mult peste cât câştigă un muncitor cu sapa, care are de muncă 12 ore pe zi. O să spuneţi că are carieră scurtă şi se expune accidentărilor, d’aia e câştigul pe măsură. Vă contrazic şi vă rog să întrebaţi un muncitor la salubritate (care lucrează în condiţii muuuult mai periculoase) sau chiar un miner (mina nu e cel mai sigur loc de muncă) cam în cât timp câştigă aceiaşi bani pe care îi ia cel mai prost plătit jucător de la Dinamo pe an.

Capac, vine şi decizia “oamenilor de fotbal” care desfiinţează campionatul de tineret-rezerve la nivelul Ligii I. Decizia are vechime de câţiva ani, exact bine cât să culegem acum roadele.

Terenurile de joc

Sunt puţine, prea puţine chiar şi pentru anemicul campionat românesc. Naţional Arena şi cele câteva stadioane aflate în construcţie sunt doar nişte floricele pricăjite în deşertul sportiv numit România. Oricum lucrurile oricât ar fi de bune, tot româneşte sunt făcute (vezi cazul gazonului de aseară de la meci sau problemele de autorizaţie de la Cluj Arena). Ca o paranteză, dacă aseară, după “doar o lună” de la montarea gazonului, era impracticabil (sau cum spun jurnaliştii francezi – “câmp de cartofi”), cum ar fi fost acu’ o lună la anulatul meci cu Argentina? Oare nu cumva ştia federaţia argentiniană ceva şi nu a vrut să fie acuzată de cluburi că nenoroceşte jucători de zeci de milioane de euro pentru un moft de câteva sute de mii?

Cluburile

Praştie! Achiziţii făcute după ureche, transferuri făcute la nervi, antrenori schimbaţi la apelul de seară. “Oameni de fotbal” ahtiaţi doar după propria imagine (în culori cât mai pastelate), deşi ei ca oameni sunt destul de pestriţi şi cu un trecut mai mult decât pătat. Profesionalism ZERO sau chiar sub această valoare.

Viitor?

Sumbru. Şi nu e vorba de viitorul imediat ci de cel îndepărtat şi foarte îndepărtat. Faptul că se construiesc câteva stadioane nu rezolvă problemele de fond, ci nu fac decât să pună un ambalaj frumos unei mizerii, cam în modul în care o face un coş de gunoi făcut de un artist plastic: frumos afară, dar în interior tot resturi găsim…

Mulţi comentează că a lipsit Mutu. Doar că o echipă nu o faci cu unul, doi sau trei jucători, ci cu unsprezece, plus rezerve, iar dacă nu ai de unde să-i iei, îţi rămâne soluţia naturalizării. Dar de unde? Au şi africanii mândria lor!

Vestea şoc a zile vine din fotbal (de unde se putea altfel): Universitatea Craiova a fost dezafiliată de la Federaţia Română de Fotbal! Ceea ce înseamnă că nu mai poate juca nici la nivel judeţean, deci echivalează cu desfiinţarea. Declar cu mâna pe inimă că nu sunt un suporter al Craiovei, dar îmi pare nespus de rău pentru echipa care se bătea de la egal la egal cu monştrii armatei şi miliţiei, înainte de revoluţie şi care a dat enorm de mulţi jucători fotbalului românesc. A mai dispărut o legendă. A murit “campioana unei mari iubiri”…

Cred că Mititelu şi-a pregătit deja actele pentru emigrare după modelul Staicu… Craiova va deveni un oraş mult prea mic pentru el!

P.S. De acum încolo chiar că nu mai am de ce să ma uit la meciurile Ligii 1 din România! Fără Poli? Fără Universitatea? Cu Mioveni? Cu Chiajna? Nu mersi, dar la cum arată acum nu îmi spune nimic sau poate la fel de mult cât campionatul Chinei…

Am trait-o si p’asta: 3 autogoluri intr-un meci! Nici cand arbitram la copii nu am vazut asa ceva; de obicei le striga antrenorul daca poarta adversa era in directia opusa. Nu am vazut mai mult de 2 autogoluri pe meci decat cand aia de le dadeau erau incredibil de slabi, iar jocul se termina cu scoruri-fluviu gen 15-0. Dar repet, nu mai mult de 2 bucati.

Unii sunt de parere ca ar fi blat. Se poate, ca prea e ciudat.

Fiind un mare fan al automobilului, mă uit zi de zi pe net după informaţii şi istorioare despre zeul ultimului secol. Dau de o grămadă de saituri şi bloguri care mai de care “specializate” în istoria mersului pe patru roţi. “Copy-paste” e cuvântul de bază care le caracterizează pe toate cele prezente în online-ul românesc. Partea mai rea e că nici măcar copiatul nu e făcut cu cap, astfel încât povestea vitezei e trunchiată rău de tot. De multe ori ajung să îmi doresc să nu fie nici măcar un cuvânt scris, pentru că am prostul obicei de a nu lăsa nimic necitit (asta numai pe net, că de cărţi începute şi neterminate mi-e plin biroul). Şi atunci aş vrea doar să admir câteva poze ale bolizilor trecuţi, prezenţi sau viitori. Şi nu găsesc nimic să mă încânte. Asta până ce recent am dat de saitu’ ăsta, care deşi pare neterminat îmi place la nebunie.

Şi uite că am reuşit să am şi linişte.

Dacă până acum mai erau contestatari ai latinităţii noastre (mai ales unii aşa-zişi istorici maghiari) care afirmau că românii sunt un popor venit, o insulă de latinitate într-o mare slavă, care ar fi în fapt un popor slav ce a adoptat o limbă latină (asta ca să poată susţine mai departe teoria “spaţiului vid”), acum au primit un răspuns ferm şi foarte tranşant. Cine le-a dat cu tifla iredentiştilor? Nimeni alţii decât vajnicii noştri tricolori, mândrii jucători ai echipei naţionale de fotbal. Cum altfel poate fi categorisit rezultatul din meciul direct cu sârbii, decât o delăsare mioritică, ce nu are absolut nimic de a face cu spiritul de luptă până la sacrificiu al slavilor? Deci, clar, nu suntem slavi!!!

Vă mulţumim iubiţi tricolori că ne-aţi reamintit din ce stirpe ne tragem, dar mai ales vă mulţumim pentru că aţi pus capăt unor teorii iredentiste, vechi de sute de ani. Din suflet vă mulţumim!

Şi acuma marş la munca de jos şi învăţaţi naibii fotbal sau apucaţi-vă de sportul naţional numit oină. Poate aşa nu o să ne mai bată nimeni în următorii 15 ani (până se prind care e regulamentul). Dup’aia inventăm noi un sport la care să nu ne bată nimeni câţiva ani… şi tot aşa.