Deşi e vorba acum doar de convorbiri în alte reţele fixe, îndrăznesc să cred că pe viitor compania va lansa o ofertă oarecum asemănătoare şi pentru telefonia mobilă.

Bogdan, ce ai de adăugat?

Sursa informaţiei AICI

Theo (da, cel cu theoriile) a venit şi el cu nişte propuneri de imn, dacă tot e aşa… la liber… Cum el e puţin pudic, o să vă rog să lăsaţi propunerile voastre aici pe blog.

Ceea ce doream să subliniez este de fapt că “întemeietorii” de business-uri de pe la noi, încă mai tratează firma pe care au înfiinţat-o ca pe propria feudă, după principiul autentic românesc “eu te-am făcut, eu te omor!”. Şi asta şi fac: omoară afaceri pe bandă rulantă. Cum aşa? Simplu. Ceea ce nu înţelege imensa majoritate a patronilor este că firma este o altă persoană. Să mă explic: legislaţia prevede că există persoane fizice şi juridice. Nu insist asupra celor fizice. Persoana juridică este O FICŢIUNE A LEGII, prin care un capital dobândeşte personalitate cu scop lucrativ. Astfel vom vedea că legea tratează de exemplu diferit răspunderea civilă şi răspunderea penală în funcţie de persoană: persoana fizică răspunde atât civil cât şi penal pentru faptele sale, pe când persoana juridică răspunde doar civil, răspunderea penală rămânând în sarcina persoanei fizice care exercită conducerea (în general administratorul). Cu alte cuvinte persoana juridică nu are voinţă proprie, voinţa ei fiind în fapt voinţa unei persoane fizice, vis-a-vis de capitalul persoanei juridice.

De aici vin şi cele mai multe probleme în perioada asta de criză, când vânzările nu mai sunt ce au fost, iar firmele se confruntă cu o cruntă decapitalizare: administratorii afacerilor confundă firma (persoană juridică) cu propriul buzunar conform principiului neaoş enunţat mai sus. Câţi dintre noi nu ştim de “patroni” care şi-au cumpărat “pe firmă” cam tot ce au în casă şi pe lângă casă? Maşini? Pe firmă, că mai fentăm puţin statul la impozite. Şi se ajunge la momentul la care nu mai sunt bani în conturi. Păi cum? Păi aşa, că ţi-ai băgat mâna în buzunarul firmei, cu alte cuvinte, ai delapidat! Pentru că deşi e firma ta, este o persoană de sine stătătoare. Cu alte cuvinte deşi firma e a ta, ceea ce e al firmei nu e al tău. Şi atunci începe sarabanda: nu sunt bani, luăm credit de la bancă; nu putem lua credit de la bancă, apelăm la creditul fiscal (o formă mai elegantă de evaziune, în care nu plătim obligaţiile deja asumate către stat – TVA, impozite, CAS, CASS, şomaj, etc). Ei bine, în această ultimă fază intervine partea cu răspunderea: până la un punct, finanţele vor bloca toate conturile firmei (pentru că ea răspunde civil şi deci ale ei sunt obligaţiile), iar mai apoi, administratorul va răspunde penal. De ce? Pentru că printre obligaţiile asumate către stat sunt şi stopajele la sursă. Adică ceea ce trebuie să plătească firma în numele şi pentru angajaţii săi (reţinerile din salarii ale aşa-numitelor “contribuţii-angajaţi”). De ce? Pentru că din dorinţa de a simplifica puţin lucrurile, statul “investeşte” persoana juridică cu atribuţia de “casier” al acestor obligaţii prin reţinerea lor la sursă (angajator), iar casierul trebuie să se deconteze apoi cu cel ce i-a dat acest atribut: statul, mai exact fiscul. Nu dai banii? Te faci vinovat de furt. Furt de la stat.

Ei bine, de câte ori se ajunge în această situaţie, scuza administratorilor este întotdeauna “contabilul este de vină, că nu ştiu ce a făcut el acolo”. Surpriză: contabilul nu putea să facă altceva decât să consemneze scriptic-contabil ceea ce i s-a dat, adică documentele contabile, iar banii nu el i-a scos din firmă ci dumneata, dragă antreprenor, pentru că ţi-ai zis că e firma ta şi faci ce doreşti cu ea şi poţi să-ţi mai iei un jipan. Contabilul ar putea fi cel mult complice, dar niciodată făptuitor în acest caz. Cel mult s-ar putea spune despre el că nu te-a îndrumat bine.

Şi iată cum, o mulţime de firme din România sunt acum în situaţia de a avea datorii imense la stat şi la furnizori, fiind chemate în instanţe pentru insolvenţă sau chiar faliment. Scriptic banii există, dar faptic ei pot fi găsiţi în flotele auto ale  patronilor, în vilele acestora, vacanţe în locuri exotice sau câte şi mai câte. Urmând această logică, orice părinte ar avea dreptul să dispună după bunul plac asupra veniturilor copiilor. Sau orice locator ar putea, la fel, să dispună de veniturile locatarului (că “doar firma are sediul la mine acasă, cum să nu fac ce vreau cu banii?”), or nu este aşa pentru că s-ar chema furt (de la stat) sau delapidare (din banii societăţii).

Morala acestei postări: PATRIMONIUL FIRMEI (persoana juridică) PE CARE AI ÎNFIINŢAT-O ŞI CAPITALUL EI NU ÎŢI APARŢINE INTEGRAL ŞI DUPĂ BUNUL PLAC!!!

Am scris acest articol pentru că începe să mă calce pe nervi întrebarea năroadă a  atâtor administratori: “unde oare sunt banii şi cum am ajuns în situaţia asta?”

Să prezint faptele. Timp de o lună vizitatorii sitului MTV România puteau să voteze pentru a alege “cel mai tare hit al ultimilor 15 ani“. Melodie românească bineînţeles. Între piesele uploadate s-a strecurat (din greşeală sau la mişto) şi piesa “Dozatorul” compusă şi interpretată de DJ Boroş. Drept să recunosc, nu am auzit-o niciodată până la acest concurs, la fel cu nu am auzit niciodată de DJ Boroş. Dintre toate propunerile fiind cea mai proastă piesă, a aprins în cineva scânteia de revoltă faţă de muzica difuzată de franciza românească a reputatului post de televiziune occidental MTV. Şi a început “rivoluţia”. Scânteia aprinsă de UtopiaBalcanica s-a extins treptat şi la alţi bloggeri, care i-au dat amploarea unui incendiu. S-au aprins pe rând (nu neapărat în ordinea asta) Ovi Sirb, Denisuca, Ovidiu Eftimie, RezistentaUrbana, DailyCotcodac, Morom3t3, SkyLovers, Romanika.eu, FurtDeCurent, DumneZERO, Webcomics, ARHI, DeCeBlog şi mulţi, mulţi alţii pe care nu i-am urmărit. Votul părea să dea un câştigător clar în piesa “Dozatorul”, mai ales că pe la jumătatea concursului avea dublul numărului de voturi faţă de contracandidat (Voltaj – “20″). Până în ultima zi de concurs (30 noiembrie, ora 23:59 conform regulamentului postat de MTV România) “Dozatorul” conducea. Cum s-au schimbat liderii puteţi vedea pe Contrasens. Interesant este că dacă DJ Boroş creştea încet dar constant, Voltajul creştea în salturi (între 20 şi 50 de voturi deodată). Miezul nopţii a prins Voltajul pe primul loc cu fix 110 voturi avans, unde doar cu o oră înainte era condus cu mai mult de 100 de voturi. În ultimele ore de votare s-au încins Twitter-ul şi Facebook-ul. Dacă îndemnurile erau clare spre “Dozator”, nimeni nu a sesizat să existe o mobilizare similară pentru Voltaj. Nici una din piesele clasate de la locul 3 în jos nu au înregistrat creşteri semnificative care să indice vre-o implicare.

La câteva minute după încetarea oficială a votului apare pagina următoare:

Vă rog să remarcaţi numărul de voturi strânse de Voltaj. Nu, nu e codat. Pur şi simplu pagina a fost scrisă cu ceva vreme înainte, neştiindu-se cu ce număr de voturi va castiga Voltaj. Dar se ştia că va câştiga. Felicitări, aţi asistat la un exemplu clasic de furt a unui concurs, după principiul “concursul se ţine joi, dar postu-i ocupat de marţi”.

Eu propun şi numărarea voturilor contra. S-ar schimba automat câştigătorul.

Motivele.  Pentru cine nu ştia, 1 decembrie 1996 este ziua lansării primului album Voltaj, ce se numea “Pericol de moarte”. Aşa că era de-a dreptul imposibil ca după 14 ani, o formaţie sub contract cu Media Pro, să nu câştige “simbolic” un concurs de hituri româneşti ale ultimilor 15 ani (de ce nu 20?).

Morala. Întotdeauna ei vor putea fura mai mult decât putem noi vota!

P.S. ProFM a dovedit că sloganul i se potriveşte ca o manăuşă: “The Hit Factory”. Aşteptăm deci un nou album (aniversar) Voltaj, care să rupă topurile.

Inca nu s-au racit tastele redactorilor de tabloide, ca vine si un ziarist care “a inregistrat o convorbire” in care se intelege cu “diva” (ce mult si-a pierdut sensul acest cuvant!), contra unei modice sume de 1500 de oiro sa regizeze o sedinta foto pentru paparazzi, in care ea si Liviu sa fie “surprinsi” la starea civila, cu verighetele pe deget, iar ca bonus paparazzo sa “surprinda” si un sarut intre cei doi porumbei. POC! Uite cum se fac stiri! Cu numai 1500 de euro!

Ce ma face pe mine sa rad e altceva: daca tot i-a propus “vedetei” sedinta foto cu pricina, de ce a mai dat-o in vileag (fata avea oricum o varianta de back-up sau blufa)? Nu i-a convenit pretul? Sunt convins ca Adelina a inaintat suma conform mercurialului din acest moment, dupa o atenta cercetare a pietei. Sunt convins ca astea sunt practicile in presa mondena. Atunci la ce folos sa-ti dezvalui “modus operandi“? De ce ti-ai taia singur craca de sub picioare (si a intregii industrii de scandal din Romania)?

Cu dezvaluirea inregistrarii respective nu s-a facut altceva decat putina lumina (pentru cine nu vroia sa creada) ca atunci cand nu au stiri, ziarele de scandal si le creeaza. Nu e vorba de o vedeta cazuta in uitare, ci de un “scandal” cat se poate de actual. Deci nu femeia e de vina ca a cerut cat a cerut, ci a celor care au creeat piata si implicit preturile. Nu de ea trebuie sa radem, ci de presa care plateste ca sa aiba ce vinde. Parerea mea.

Astfel aflăm că oraşul Detroit, unde şi în prezent se găseşte o importantă comunitate românească, a fost întemeiat de români. O simplă analiză a etimologiei numelui, ne duce cu gândul într-acolo. Ne putem imagina un convoi de emigranţi români, aproape de epuizare, ajungând într-un loc plăcut ochiului; cel mai bătrân spune “Staţi! Aici oprim! Aici e DE TRĂIT!”. De unde şi numele oraşului. Apoi se pun oamenii noştrii, ca adevăraţi gospodari ce sunt (cu ocazia acelor emigrări timpurii în America, au dispărut şi gospodarii români), să construiască o aşezare. Muncind ei cu spor, transpiră. Transpirând, au nevoie de rehidratare. Cum se rehidratau ei aşa, dând sticla de la unu’ la altu’, odată ce ajunge sticla la ultimul, întreabă “Unde pun şi io COCA asta?”, la care răspunsul vine prompt “Apăi pune-o COLEA”. Astfel ne imaginăm că s-a născut binecunoscutul brand de azi, Coca-Cola.

Odată munca terminată, oamenii, deşi serioşi, au poftă de joc. Şi ce să joace ei? Păi doar ce ştiu: OINĂ! Aici nu ştim cum s-a schimbat denumirea din “oină” în “baseball”, dar probabil că şi alte popoare au mai avut ceva contribuţii, astfel nu se explică de ce nu vorbesc americanii limba română…

Staţi aproape pentru alte teorii. Pe curând!

- Stimate şoricel, eu ştiu că-i o nenorocire pentru tine, dar pentru mine nu are absolut nici o importanţă!
Şoricelul s-a îndreptat către purcelul din curte, care părea să-i arate mai multă simpatie, dar şi acesta îi spuse:
−  Îmi pare aşa de rău domnule şoricel, dar nu pot decât să mă rog pentru tine.
Şoricelul s-a îndreptat spre vacă, dar ea l-a privit bovin şi i-a spus:
−  Ţi se pare că pentru mine este un pericol acea cursă de şoareci? HA, HA!!!
Trist şi speriat de moarte, s-a întors şoricelul acasă să se descurce singur cu capcana de soareci ce-i ameninţa viaţa.
Noaptea s-a auzit un clic, ca atunci când se închide o capcană de şoareci. Nevasta gospodarului a sărit din pat să vadă ce s-a prins în capcană. Spera să fie şoarecele care îi mânca zilnic din cămară. În întuneric nu a văzut că în capcană se prinsese un şarpe extrem de veninos. Şarpele a muşcat-o, iar femeia a fost transportată la spital. A fost tratată şi apoi lăsată acasă cu temperatură mare. Ştiind că cel mai bun tratament în caz de temperatură e supa proaspătă de găină. A luat gospodarul găina şi a tăiat-o ca să facă supa. Vecini şi prieteni au venit de departe să viziteze bolnava şi stăteau cu ea cu schimbul. Ca să-i hrănească, gospodarul s-a văzut nevoit să taie porcul. Femeia se simţea tot mai rău, iar nu după mult timp a murit. Mulţi cunoscuţi au venit, iar pentru masa de după înmormântare a trebuit gospodarul să taie şi vaca.

MORALA: Dacă veţi auzi că cineva are o problemă şi vi se va părea că ea nu vă va atinge, amintiţi-vă că atunci când cel mai slab e ameninţat, toţi suntem în pericol!

Eu tot raman la parerea ca e pe 1 aprilie.

2. Ca tot e la moda noru’ cu emanatii de vulcan: ce naiba ne trebuie noua spatiu aerian inchis, ca eu unul nu am vazut nici strop de nor in week-end, cu toate ca stau in NV-ul tarii, adica in zona “de maxima intensitate”?

Pe masura ce am crescut, am mai invatat cateva lucruri, si anume ca femeia face regulile (aia e cea mai desteapta femeie care lasa barbatul sa creada ca el gandeste si hotaraste si ca e cel mai destept). Mi s-a confirmat cand la primele intalniri cu marketingul am aflat ca decizia finala de cumparare in orice familie apartine FEMEII! Logic deci sa aiba si doua zile sarbatorite in aceeasi luna (fara sa mai punem la socoteala Valentine’s, Dragobetele, ziua de nastere, cea de nume, 1 iunie, 23 august, 1 decembrie, Paste, Craciun si Anul Nou). Totul se invarte in jurul deciziei finale de cumparare a FEMEII, si atunci, noi, cealalta jumatate a populatiei planetei, trebuie sa cumparam. Ce? Orice! Un martisor, o floare, o felicitare, o cana, un tricou, un parfum, o bijuterie (daca e inel de logodna e jale, ca intri in bucla de shopping), un ruj, un rimel, o oja, un breloc, etc, etc, etc (unde “etc” este suma tuturor nimicurilor asupra carora ea DECIDE ca i-ar trebui sau i-ar placea).

In lumina celor relatate, am ajuns la concluzia ca intr-adevar, ziua noastra, a barbatilor este 1 aprilie, o zi a pacalelilor. Adica dupa ce am luat cadouri, “mici atentii” sau cum vreti sa le mai numiti, noi primim in schimb ce? O PACALEALA sau chiar mai multe!

Da! 1 aprilie e ziua pacalelilor si a pacalitilor!

Daca mai trebuia, am primit inca o confirmare despre lupta din ce in ce mai inegala intre inteligenta si prostie omeneasca. Dupa principiul “e prosti da’ multi!”, Trotineta ne prezinta o selectie de nume de botez, dovedite cu actele de identitate. Ca mai sunt si d’aia care inca nu au acte si au nume si mai celebre e clar ca lumina zilei, dar in cazul lor nu putem dovedi.

Care ar fi concluzia? Sa fi avut dreptate Einstein?

Un astfel de grobian am surprins ieri in Real, cand o plimbam pe fiica-mea printre rafturile hypermarketului in caruciorul de cumparaturi. Individul isi ducea si el odrasla, tot o fetita, dar mai mare, in jur de 7-8 ani, tot in caruciorul de cumparaturi. Momentul care mi-a atras atentia a fost o scurta disputa intre tata si fiica, in care el, masculul alfa, ridica pumnul si simuleaza ca o loveste in gura pe fiica-sa, in acelasi timp cu aplecarea corpului spre inaite. Adevarata drama am vazut-o in gestul fetei, care si-a ferit fata cu mainile cu o groaza intiparita pe chip, cum rar mi-a fost dat sa vad la un copil. Cum putea un copil sa se sperie in asa hal de un pumn, cand daca ii arat fiicei mele pumnul, incepe sa se catere pe mana mea razand, nicidecum sa il perceapa ca pe un pericol. Evident ca nu era prima data cand era amenintata in acest fel sau poate chiar batuta cu pumnul. Ce educatie poti oferi unui copil, fie el si de 8 ani, lovindu-l cu pumnul? Cat de traumatizat sa fie un copil sa se fereasca si sa se chirceasca in fata unui pumn al tatalui sau? Sigur a mai fost lovit astfel! Toate astea imi treceau prin minte in acele momente. Nu am putut sa nu vad si o reactie de spaima la fiica-mea, care parca a intuit teroarea care o bantuia pe nefericita copila, desi, repet, Andreea cand vede pumnul ridicat sau indreptandu-se spre ea, zice ca e avion si se catara sa-l prinda.

Ieri noapte, dupa incidentul cu pricina, ma gandeam la educatia primita de unii dintre fostii mei colegi de scoala si am ajuns la concluzia ca multi au fost astfel crescuti. Ma mai gandeam si la tiganii alaturi de care am copilarit in Cantemir si aceleasi concluzii le-am tras: violenta naste violenta. Iti cresti copilul cu bataie, se va bate mai departe si isi va creste copiii in bataie. Pentru ca asa stie ca se face. Eu, la viata mea, pot spune ca am luat de trei ori bataie de la tatal meu, desi de fiecare data a fost o palma, a fost suficient sa le consider batai. In rest, de cate ori faceam cate o nazbatie, eram pedepsit si mustruluit, incat de multe ori as fi preferat sa ma bata decat sa ma moralizeze atat. Drept consecinta nu am stiut sa ma bat cand eram mic si eram ciuca batailor pe scoala. De multe ori eram ciuca batailor si prin cartier, incat unii se simteau datori sa ma protejeze. Dar nu am raspuns la violenta cu violenta niciodata, pentru ca in viata mea nu l-am vazut pe tatal meu sau pe mama mea lovind pe cineva intr-o disputa. Nu am avut exemplul. Nu mi s-a parut niciodata normal. Abia mai tarziu, cand aceiasi tigani de care vorbeam au sesizat slabiciunea mea si au incercat sa profite de ea, am decis ca ar fi cazul sa ma inscriu la un curs de auto-aparare. Dar nici dupa aceea nu am devenit violent, asa cum vad de multe ori in aceste zile ca au devenit fosti sau actuali sportivi. Nu am putut niciodata sa lovesc pe altcineva decat daca a constituit un pericol imediat pentru mine.

Din toate aceste am dedus ca multi dintre noi au fost crescuti cu violenta in familie, ca un ceva natural. De aici si valul de violenta care bantuie acum Romania. De fiecare data unul mai puternic va incerca prin violenta sa se impuna asupra unuia mai slab, tocmai pentru a-si revarsa furia pe care a dobandit-o fiind batut de un altul mai puternic. Probabil ca viitoarea reforma a educatiei in Romania va fi eliminarea violentei de orice fel chiar si din vocabularul copiilor. Dar si din comportamentul adultilor. Pentru ca altfel nu avem cum intra in randul lumii civilizate. Pentru ca pumnul nu poate fi o alternativa la argumentele logice ci doar la cele contondente, iar progresul s-a nascut din dezbaterile de idei si nu din lupte.

De exemplu derutatii care doreau un indrumar, au cautat:

- “traducere limbajul femeilor” = de unde rezulta ca sunt destui care considera ca femeile vorbesc o limba aparte;

- “limbajul femeilor” = confirmarea ca femeile au un alt cod de comunicare;

- “limbajul femeilor da inseamna nu” = deruta pe care o creeaza codul de comunicare al femeilor in randul barbatilor.

Astept in continuare exemple de la voi. Ce ati cauta legat de limbajul confuz si derutant al femeilor?

CINCI MINUTE
Daca se imbraca , inseamna “o jumatate de ora “. Totusi, “cinci minute” chiar inseamna “cinci minute” daca tocmai te- a
mai lasat 5 minute ca sa te uiti la meci, inainte sa o ajuti la treaba .

NIMIC
Este calmul dinaintea furtunii. De fapt, inseamna “ceva ” si ar trebui sa ai grija . Discutiile care incep cu “nimic”, se termina de obicei cu “bine”.

DA-I DRUMUL
Aceasta este o provocare, nu o permisiune. NU o face!

OFTAT ADANC
De fapt, nu este un cuvant, ci o afirmatie non-verbala a deseori ignorata de barbati. Un “oftat adanc” inseamna ca ea crede ca esti un idiot si nu stie de ce mai sta acolo si se cearta cu tine pentru “nimic”.

FOARTE BINE
Aceasta este una dintre cele mai periculoase lucruri pe care o femeie i le poate spune unui barbat. “Foarte bine” inseamna ca ea se va gandi mult si bine, la cum sa te faca sa platesti pentru greselile tale.

CUM VREI
Este felul unei femei de a-ti spune “du-te dracului !”.

MULTUMESC
O femeie iti spune “multumesc”. Nu-ti mai pune intrebari. Doar raspunde repede “cu placere”.

“- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
- Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical. Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si  simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric.
- Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!”

Vă ţinem la curent cu evoluţia.

Cine mai poate zice că americanii-s deştepţi se înşeală amarnic. Prima dovadă au dat-o cu externalizerea în China şi Taiwan (în anii ’90) a producţiei de biciclete mountain-bike, externalizare care i-a costat poziţia de lider în domeniu. Acuma veţi vedea răsturnări de lideri pe piaţa auto! Şi încă ce răsturnări. Prostia are preţul ei.

Atunci începi să-ţi aduci aminte (ca posesor de card de credit) de vorba populară “ce-i în mână nu-i minciună”. Cadul de credit este un mare mincinos, pentru că te face să crezi că ai. Cred că cea mai sănătoasă abordare e cu banii la purtător sau cel mult pe un card de debit. Ştii cât ai, deci şi cât poţi cheltui. Mai mult nu poţi, pentru că n-ai. Şi aşa începe cumpătarea (zic io).

Posesorul unui card de credit devine un fel de copil (d’ăla mic de tot, care nu ştie ce-s banii, dar vrea jucării şi dulciuri intr-una), pentru că nu mai ştie valoarea reală a banilor, iar când află, deja e prea târziu şi a ajuns dator vândut. Niciodată nu mi-a plăcut să cheltui mai mult decât am avut, niciodată nu mi-a plăcut să mă împrumut, nici măcar de la prieteni. Când totuşi am făcut-o a fost pentru că într-adevăr aveam o urgenţă sau o situaţie mai nasoală (Dan ştie). Dar repet că nu mi-a făcut niciodată plăcere să cheltui ce nu e al meu. Eu unul aşa am perceput întotdeauna împrumutul: ca pe ceva ce nu e al meu, îl folosesc, dar îl restitui în aceeaşi condiţie în care l-am primit şi cât mai rapid posibil. D’asta nu reuşesc să pricep de ce economiştii lu’ peşte încearcă să mă convingă că un card de credit e ceva bun. Nu e! Nu are cum să fie bun ceva ce mă costă mai mult decât un împrumut clasic. Dar e adevărat că nu îmi place să apelez nici la mici împrumuturi de la prieteni. Pur şi simplu nu am nevoie de luna de pe cer ca să fiu fericit.

Am învăţat toate astea pe propria piele, când liceean fiind, doream să-mi cumpăr nou apăruţii pantofi sport Puma cu disc (asta e pentru ăia mai bătrânii). Erau cam jumate de salar ca preţ, aduşi de prin Ungaria sau Austria, că la noi încă nu erau magazine specializate (era în 1993), drept pentru care mama, vrînd să-mi dea o lecţie, îmi zice: “dacă îi vrei, munceşti pentru ei la vară, iar dacă nu-ţi ajung banii pun eu diferenţa”. M-am declarat super-încântat de idee. Mi-am găsit şi un ortac cu care să împart munca de şantier, în persoana lui Teo (cel cu THEOriile). Prima zi de muncă a constat în demolarea unui zid. Cărămidă cu cărămidă. Aveam mâinile praf şi pulbere, mănuşi nu ne dădea nimeni, că deh, eram necalificaţi, un fel de Dorei de azi. Pe urmă am trecut la munca provocatoare de “făcut betoane” care consta în amestecat cu lopata ingredientele pe care ni le dădeau “meşterii” (care se purtau exact ca nea’ Gogu din reclamele cu Dorei). Alte bătături şi febră musculară. Cea mai incitantă ni s-a părut munca de încărcat-descărcat saci de ciment şi var: de fapt cea mai incitatntă parte era transportul lor, pentru că se făcea într-o dubiţă TV dotată cu o singură aerisire, în plafon, mică şi amărâtă, la care stăteam cu schimbul să luăm aer, restul timpului petrecându-ni-l fie încercând să ne acoperim faţa cu bluza de pe noi, fie încercând să ne ţinem echilibrul. Ajungeam la destinaţie albi din cap până în picioare de la var, iar şoferul ne mai şi lua la mişto că nu putem să rămânem curaţi la locul de muncă, după ce el intra parcă de-al dracu’ în toate craterele de pe şosea.

După vara de muncă pe brânci, am adunat destui bănuţi cât să-mi cumpăr pantofii doriţi şi să-mi mai rămână. Dar nu i-am mai luat. De ce? Pentru că am realizat că erau prea scumpi pentru câte puteau face, dar mai ales mi-am dat seama că am  muncit prea mult ca să-mi bat joc de bani. Mi-am luat altele, dar am şi pus deoparte. Am hotărât atunci că viitorul este în investiţii. Şi am investit: F.M.O.A., F.N.I., Bancorex, Bancoop şi Banca Internaţională a Religiilor. Ştiu că am enumerat toate ţepele post-revoluţionare, dar nu glumesc, chiar le-am luat pe toate. Am ratat Banca Dacia-Felix şi Caritas. Dar numai d’aia că nu aveam bani. Şi totuşi am rămas cu ceva bani după vara aia fierbinte, pentru că am avut şi alte investiţii care au mers. Dar au fost banii mei şi încerc să mă gândesc ce ar fi fost dacă luam bani împrumut ca să investesc… dar asta e o altă problemă şi deviez de la subiect.

De fiecare dată când mi se propune să-mi fac un card de credit mă gândesc la acea vară care mi-a schimbat total percepţia asupra banilor. Oricât ar încerca diverşi “consilieri de credite” să mă convingă că e în avantajul meu, ştiu că un card de credit e doar în avantajul băncii emitente şi mai ştiu că banii ăia uşor de obţinut sunt foarte greu de restituit, dar mai ales distrug percepţia asupra valorii lor. Ce-i în mână nu-i minciună! E atât cât poţi cheltui.