Stau şi mă uit râzând la lamentările patronilor din fotbalul autohton care au aflat de mega-eşecul licitaţiei pentru drepturile TV ale următorilor 3 ani. Chiar nu înţeleg cum se aşteptau la sume colosale când tot ce vedem e circul lui Becali, Iancu, Porumboiu, Copos şi alţi câţiva. Cum naiba aveau aşteptări să încaseze cât fotbalul englez de exemplu (care, fie vorba între noi, a vândut recent tot pe 3 ani drepturile TV cu peste 20% mai ieftin decât ultimii 3 ani). Care e spectacolul? Antrenorii şi patronii? Jucătorii prin discoteci? Că pe teren nu se mai vede absolut nimic, iar asta se poate observa după numărul de spectatori în continuă scădere. Nu vedeţi măi îmbuibaţilor că nici „ultraşii” nu mai sunt ce erau odată? Echipele mari atrag în primul rând suporterii la stadion. Echipele mari fac BANI din materiale promoţionale cu însemnele echipei (vezi cazul Real Madrid, care într-o săptămână de la cumpărarea lui Zidane vânduse atâtea tricouri cu numele şi numărul starului proaspăt achiziţionat încât au acoperit aproape jumătate din preţul plătit pentru transfer)!
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Declaraţiile lui Mitică Dragomir vin să demonstreze că la noi fotbalul e o chestiune de şmecherie, nu de talent sau muncă: scopul împărţirii în pachete era să se lupte între ele televiziunile până la moarte. Rezultatul nu a fost cel scontat, pentru că nu au pentru ce să lupte. Deja de multă vreme românii sunt scârbiţi de jocul de pe teren al echipelor româneşti, dar şi de jocurile de culise ale conducătorilor de cluburi. Şi a venit măreţul Mitică cu geniala idee: „restul pachetelor le facem ghem şi le dăm doar împreună cu rezumatele şi ştirile, că cine nu are ştiri şi imagini cu rezultatele se cheamă că nu are fotbal”. Vin eu şi întreb: aşa! şi? Doar o televiziune mai ambiţioasă decât prevede legea ar da banii pe care îi cer mai marii fotbalului mioritic pentru că ar fi extrem de greu vandabilă publicitatea la un meci între două echipe de pluton, iar investiţia nu s-ar justifica sub nici o formă.
Între timp, a început să crească numărul transmisiilor din alte ramuri sportive: basket, handbal, polo, rugby, etc, etc, etc, ocazie cu care ne-am amintit că mai există şi alte sporturi în care antrenorii şi patronii tac, iar jucătorii îşi văd de treaba lor aşa cum ştiu şi pot ei mai bine. Am descoperit că mai avem şi alte ramuri sportive, care ajung la campionate europene şi mondiale. Am redescoperit sporturi pe care le credeam uitate de când suntem intoxicaţi doar cu fotbal.
Parcă m-aş uita mai des la rugby! Îi dau dreptate celui ce spunea că „rugby-ul e un sport de bădărani practicat de gentlemani, iar fotbalul un sport de gentlemani practicat de bădărani”.
Ce părere aveţi? Mai sunt sporturi în România care merită văzute? Eu cred că da. Încă mai avem sportivi adevăraţi!