Despre ambiție și determinare (I)

Dacă ați urmărit meciul de aseară Croația-Anglia, probabil că unii dintre voi ați fost surprinși de rezultat. Eu nu. Ați văzut vre-un moment resemnare pe fața croaților? Este o poveste fără sfârșit cu care se confruntă spațiul balcanic. Probabil ați fost surprinși că reprezentativa unei țări cu aproape 4,2 milioane de locuitori a luptat de la egal la egal cu reprezentativa unui imperiu, care numai în Marea Britanie (UK) are 60 de milioane de locuitori. O luptă între David și Goliat, care de data asta nu s-a decis cu praștia ci cu mingea.
De ce insist? Pentru că vreau să vă povestesc cum ambiția și determinarea se învață, uneori cu forța.

Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!

În anul 1995, Oradea era gazda Campionatelor Europene de Handbal Juniori-Masculin (19-21 de ani). Eu, Team Guide al echipei confraților noștri de gintă latină – Franța. După un start de campionat ca din tun al francezilor, spre sfârșit s-au fâsâit: din favoriți au devenit ciuca bătăilor. Ziua finalelor: așteptam în tribună să înceapă finala mică în care jucau ai mei. Primul meci al zilei era pentru ocuparea locurilor 5 și 6, miza fiind că ocupanta locului 5 se califica direct la următoarea Olimpiadă. Dar nu miza era atât de importantă cât echipele angrenate: proaspăt născuta din război Croație, contra Serbiei. Se anunța un meci de zile mari, mai ales că noi, organizatorii, fuseserăm sfătuiți de EHF (Federația Europeană de Handbal) încă de la începutul campionatului să avem grijă la rivalitatea dintre cele două, drept pentru care nici măcar la masă nu mergeau deodată.

Astea erau datele problemei. Aparent se anunța din start un război pe viață și pe moarte. Daaaar….până la pauză, jocul a decurs normal, chiar fair-play, iar sârbii aveau un avantaj destul de confortabil. Însă la pauză s-a produs declicul. Inițial nu înțelegeam de ce jucătorii croați se uitau îngroziți către sectorul de tribună în care eram. Nu mai ascultau de nici un sfat al băncii tehnice și erau literalmente albi ca varul. La două locuri de mine stătea șoferul autocarului lor, fost luptător în războiul yugoslav de la începutul anilor 90, care cu ochii întredeschiși si o figură schimonosită de furie, dezaproba ușor din cap. La fiecare mișcare a capului său croații intrau în panică și mai tare. Ulterior am aflat că înainte de meci, omul le jurase solemn că dacă nu-i bat pe sârbi, intră cu ei, cu autocar cu tot, în prima prăpastie.
Repriza a doua a avut o cu totul altă față. A fost război total, fără prizonieri, fără răniți, fără nici un fel de menajamente. Nu puține au fost momentele când ambele echipe aveau simultan unul sau chiar doi jucători suspendați câte două minute. S-au luptat până la epuizare, cu o furie pe care nu am mai văzut-o până atunci și nici de atunci încoace. În final au câștigat croații, care nici să se bucure nu mai erau în stare, ambele echipe prăbușindu-se pe teren odată cu fluierul final, iar staffurile celor două echipe au fost ajutate de echipele medicale ale celorlalte participante la competiție să își adune jucătorii de pe jos.

Ambiție? Da. Determinare? Da. Pentru asta a fost suficient ca un singur om să spună „Până aici!”, iar acel om nici măcar nu făcea parte din stafful tehnic. Poate că avântul insuflat de el a fost generat de groaza că se va ține de cuvânt, dar ideea rămâne: i-a învățat pe jucătorii croați că spiritul de luptă e singurul care contează. Ambiție și determinare până la capăt. Lupta și numai lupta duce la victorie, iar resemnarea nu există decât în vocabular. Ca să spun așa, le-a transmis învățăturile pe care și el le-a primit de la înaintași.

-va urma-

FOTO: Cavaler din familia Babonic (nobili croați) – secolul XIV

Cavaler din familia Babonic (nobili croați) – secolul XIV

Comments are closed.