În istorie, toate luptele au purtat un nume. Lupta dusă în ultima lună de campanie mi-a depăşit aşteptările privind jegurile mizeriile de tot felul aruncate în faţă alegătorilor. Nici nu pot spune că a fost ţigăneală ca la uşa cortului. A fost o ţigăneală mult mai mizerabilă decât la uşa cortului. Un jeg mediatic, un partinism dus până mult dincolo de orice limită a bunului simţ.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Înţeleg că nu s-au făcut progrese în ultimii 5 ani, dar în ultimul cel puţin a existat o alianţă PSD-PDL, deci scuza nu ţine. În ceilalţi 4 ani dinainte alianţa a fost iniţial PNL-PDL, iar apoi PNL cu oricine. Deci iar nu sunt scuze pentru niciunii dintre aliaţi. I-am văzut aşadar, pe toţi cei ce vin azi cu soluţii de mai bine, la treabă. Şi ştiţi ceva? Niciunul nu a făcut nimic. Toate acuzele aduse în campanie că unii nu au făcut aia, iar ceilalţi nu au făcut aialaltă e doar o palmă mare pe obrazul alegătorilor. Pentru că însumat, niciun partid nu a făcut nimic în ultimii 5 ani. Deşi dacă ne gândim bine, nu au făcut nici în 20 de ani. Singurul lucru pe care l-am constatat este că deja ne-am întors cu 20 de ani în urmă, când între susţinătorii partidelor se duceau bătălii care uneori degenerau în lupte de stradă. Ţin şi acum minte cum odată cu mitingul electoral al lui Radu Câmpeanu la Oradea, susţinătorii lu’ nea’ Ilici au organizat rapid o contra-manifestaţie. Întâmplător eram în zonă şi îmi plimbam câinele prin parc (e vorba de Parcul 1 Decembrie). Seara m-am văzul la ştirile de la postul local de atunci, TV Oradea (TVO pentru orădeni), cu câinele în prim-plan, filmat astfel încât să pară cât un câine lup sau ciobănesc german (avea aspectul, dar era o corcitură pitică în comparaţie cu rasele amintite). Ce m-a şocat la vremea respectivă a fost comentariul: „susţinătorii lui Iliescu au venit cu câinii să împrăştie mitingul electoral al candidatului liberal Radu Câmpeanu”. Peste ani aveam să aflu şi din teorie ce înseamnă manipularea ştirilor, dar atunci parcă îmi căzuse cerul în cap. Repet, eram cu câinele la plimbare în parc. Într-adevăr am văzut că la Casa de Cultură a Sindicatelor era o manifestaţie şi nu am intrat prea mult în parc, dar pentru cine ţine minte acele vremuri, aveau loc deseori tot felul de manifestaţii şi greve, aşa că nu mi s-a părut nimic neobişnuit să văd atâta lume adunată la un loc. Iar eu aveam să împlinesc 14 ani peste câteva zile după alegerile din 20 mai 1990, aşa că numai de apartenenţă politică nu puteam fi acuzat, ca să nu mai vorbesc că în acea perioadă îmi era frică şi de umbra mea, dar să mai şi particip şi la bătăi între găşti.
Campania de acum îmi aduce aminte cu foarte multă tristeţe de acele vremuri. Şi din păcate constat că noi românii nu am învăţat nimic. Ne urâm la fel de mult ca atunci. Şi punem la fel de multă patimă în opţiunile noastre. Nu am ajuns deloc la un grad de civilizaţie care să ne permită să vorbim de opţiuni politice, la o bere sau oriunde altundeva, fără să ridicăm tonul şi fără să devenim apocaliptici.
Ca cetăţean responsabil ştiu că trebuie să votez. Dar nu am ce să votez. Ca să-l votez pe Geoană, ar trebui să iau o supra-doză de metoclopramid înainte şi o cutie de colebil după. Pe Băsescu nu se poate pune problema să-l votez, pentru că e clar că omu’ trebuie să răspundă pentru prea multe în faţa legii… aşa cum o fi ea, şchioapă şi handicapată. Încă odată trăiesc momentele din ’90, dar de data asta ca alegător în deplinătatea discernământului politic.
Indiferent cine va câştiga alegerile, ne aşteaptă vremuri grele, iar afară încă mai bate tare criza. Şi cum toate luptele trebuie să poarte un nume, acesteia îi spun „lupta românilor împotriva românilor”.
Later edit: mă voi abţine de la orice fel de comentarii ulterioare, aşa că vă las pe voi să comentaţi.