Am fost şi azi, la fel ca anul trecut, la comemorarea eroilor Revoluţiei din ’89, la statuia lui Mihai Viteazul, la ora 19:00, eveniment ce a purtat numele „Eroii nu mor niciodată!”. Dezolant. În afara câtorva tineri, nu am vazut prea mulţi orădeni, iar asta mi s-a părut extrem de trist.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Acum 22 de ani au murit oameni. Cine i-a împuşcat nu ştim (sau nu vrem să ştim), dar ce au câştigat ei e enorm: libertatea. Libertatea de a vorbi e una dintre cele mai importante. În lipsa ei am fi acum exact ca şi nord-coreenii care se adună grupuri-grupuri (ar fi mai corect spus „sunt aduşi grupuri-grupuri”) să-şi jelească mult iubitul conducător. Noi acum putem chiar să-l şi înjurăm pe al nostru. Oare mai puteam fără libertatea câştigată în decembrie ’89?
Am câştigat libertatea de a ne exprima nemulţumirile în stradă, ceea ce şi fac acum „eroii” vii ai Revoluţiei care îşi cer înapoi beneficiile (mult prea uşor acordate). Din punctul meu de vedere eroi sunt cei ce au murit sau au fost grav răniţi, ceilalţi sunt doar participanţi.
Cinste tinerilor care încercă să nu uite că totuşi cineva a şi murit pentru libertăţile ce azi ne par fireşti… pentru că totuşi eroii mor de fiecare dată… puţin câte puţin. Ruşine, orădeni!
