Mi-a luat destul de mult timp să scriu articolul ăsta, pentru că îmi făcusem o promisiune: de a încerca să nu mai abordez teme politice. Se vede treaba că nu reuşesc să fiu consecvent. Adevărul e că nici viaţa noastră politică nu lasă loc de-ntors.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Tema lustraţiei şi a legii ce o reglementează a fost deja îndelung dezbătută pe toate feţele în ultimele săptămâni. În 89′ se spunea că am scăpat de dictatură şi am intrat cu capul înainte în democraţie. Ce însemna democraţia nu avea nimeni habar, dar ideea generală ce răzbătea de peste tot era că din acel moment „putem face orice” sau mai bine zis că suntem liberi să facem orice. Parţial adevărat. Putem face orice, cu o singură condiţie: să nu-i deranjăm sau împiedicăm pe ceilalţi să facă ceea ce doresc. Ăsta e aspectul care scapă marii majorităţi de mai bine de două decenii. Un alt aspect ar fi legalitatea acţiunilor noastre liber alese. Aici lucrurile nu mai sunt atât de simple, dar în ţara în care sârma ţine loc de şurub, şaibă şi piuliţă la un loc, e bine şi aşa.
Şi aici doream să ajung: la legea lustraţiei. Pentru că e minunată, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu unul nu mai văd rostul actualei legi în forma în care a fost adoptată, deoarece la câte excepţii prevede, doar lui Iliescu şi lui Moş Gerilă li se mai interzice să ocupe funcţii publice. Care ar mai fi logica lustraţiei dacă nu există lustraţi? Cui îi foloseşte? Doar ca să o avem şi să ne iasă la „socoată”?
Problema cea mai mare legată de legiferare în România este că legile sunt atât de complicate şi inutile după ieşirea lor din Parlament, încât musai e nevoie de norme de aplicare, care norme de aplicare pot fi schimbate după bunul plac al guvernelor care se succed la conducerea ţării ăsteia nenorocite înainte de vreme. Ca să nu mai vorbesc despre intenţia legii şi rezultatul ei final, care nu au nici un fel de legătură. Îmi amintesc doar de „Legea Ticu Dumitrescu” (L.187/1999-referitoare la liberul acces la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică) unde la finalul dezbaterilor, iniţiatorul ei a renegat-o vehement, din cauză că nu conţine exact punctele esenţiale asupra cărora insistase şi care stăteau la baza deconspirării poliţiei politice. O asemenea lege este şi cea a lustraţiei, care prevede mai multe excepţii decât reguli, iar astfel de legi sunt cu duiumul în România, astfel încât excepţiile au devenit regulă.
Şi uite aşa, o lege în România a ajuns să nu aibă valoare intrinsecă, ci doar prin mijlocirea unor norme de aplicare. Sau mai plastic spus, legile româneşti sunt ca porţile maramureşene: mari, impunătoare, sofisticate, create cu multă muncă şi energie. Şi la fel ca porţile maramureşene, intrarea e infimă în raport cu ansamblul. Unde mai pui şi că gardurile sunt mult prea scunde şi le poţi sări lejer.