Ieri după-amiaza, la invitaţia lui Ciprian, am mers la întâlnirea cu arhitectul Emodi Tamas la Moskva Cafe. Subiectul dezbătut: proiectul de reabilitare/modernizare a Pieţei Unirii. Din start trebuie să recunosc faptul că nu cunosc prea multe despre ştiinţa numită arhitectură, în schimb am oareşce cunoştinţe privind istoria oraşului Oradea (unii ar spune că mă situez mult deasupra mediei la acest capitol) şi a clădirilor sale.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Cu această ocazie speram să aflu lucruri pe care nu le ştiam despre clădirile din zona Pieţei Unirii, fapt ce s-a şi întâmplat, arhitectul Emodi Tamas fiind unul dintre putinii arhitecţi abilitaţi în Bihor pentru proiectarea şi reabilitarea monumentelor (faptul că a făcut parte timp de 7 ani din comisia regională – ce cuprinde câteva judeţe – de evaluare a proiectelor de reabilitare a monumentelor nu face decât să-i întărească autoritatea în materie). Aşadar, spre bucuria mea, am găsit ceea ce căutam. Din păcate am aflat unele lucruri pe care nu aş fi dorit să le mai aud după aproape 24 de ani de la revoluţie… O parte din discuţia informală o veţi vedea mai jos (e destul de lungă, însă merită fiecare secundă), dar întâi vreau să trag câteva concluzii personale:
– după aprope un sfert de secol de la căderea lui Ceauşescu, încă mai avem conducători-ctitori atoate-pricepuţi, care dau sfaturi oricui, oricând şi în orice condiţii (este vorba despre mult-băgatul la înaintare vice-primar Mircea Mălan);
– cu toate că Primăria Oradea a devenit sub mandatul lui Bolojan o instituţie transparentă şi mai „curată”, în cel de-al doilea mandat al aceluiaşi primar încep să se petreacă lucruri destul de grave, care tind spre un aspect penal;
– cum veţi vedea şi pe parcursul discuţiei cu Emodi Tamas, nu se poate ca un proiect aprobat de la schiţă, dezbatere publică şi până la ultima parafă să fie aruncat la gunoi, pentru că O PERSOANĂ a decis că acel proiect este prea „cenuşiu”. Acel „cenuşiu” a rezultat în urma unor cercetări şi studii ale unor profesionişti, nu din opinii ale unor părerişti, şi punea în valoare arhitectura clădirilor deja existente în Piaţa Unirii.
Tind să cred (asta ca să fiu elegant, pentru că ceilalţi sunt ferm convinşi) că acea persoană care emite judecăţi de valoare privind compoziţia şi culoarea (ghici cine?) are unul, dacă nu mai multe interese personale în acest caz, dincolo de culoarea sau de stilul adoptat de către arhitect. Vorba lui Ciprian: „porfirul e o pistă de urmărit, dar nu singura”.
Iată discuţia (filmată de Cipri), rămâne să tragă fiecare concluziile sale: