Am fost azi la comemorarea eroilor revoluţiei din ’89, ce a avut loc la statuia lui Mihai Viteazul. Am ajuns pe la ora 17:30 şi am aşteptat singur timp de 15 minute. Cu câteva minute înainte de ora stabilită (nu de mine) a sosit un mic grup de tineri. Cinci bucăţi, fiecare undeva până în 22 de ani. Cu 5 minute înainte de ora 6 ne-am trezit cu o adevărată invazie de poliţişti şi jandarmi, de parcă trăiam o reeditare a momentelor de acum 21 de ani. S-a trecut la „identificarea liderilor” odată cu solicitarea autorizaţiei de organizare a manifestării. După două-trei vorbe şi-au dat şi ei seama că e o adunare paşnică şi prea puţin periculoasă pentru „ordinea publică”. Ne-au lăsat pe toţi în pace (nu înainte de a mă legitima şi pe mine – probabil păream cel mai rău dintre cei adunaţi). Pe tot timpul discuţiilor cu forţele de ordine s-au mai adunat câţiva participanţi dar şi curioşi.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!După părerea mea, n-au fost nici 20 de oameni cât timp am stat eu acolo, dar au fost mulţi curioşi să vadă ce e cu atâta poliţie adunată la un loc. Poate au mai trecut ulterior câţiva ca să mai lase o floare sau o lumânare. A fost încă o dovadă că noi românii am uitat cum ne-am câştigat libertatea (atâta câtă este). Am simţit că eroii mor totuşi. Murind amintirile noastre, mor şi ei odată cu ele. Trist.
Mâine e 22 decembrie, ziua în care dictatura lui Ceauşescu a căzut, aşa că mai puteţi lăsa o lumânare sau o floare pe treptele statuii lui Mihai Viteazul. Chiar şi dacă nu vă opriţi decât un minut. Măcar atât mai merită eroii din decembrie 1989. Gândiţi-vă că ar putea fi fraţii, părinţii sau copiii voştri! Aţi fi la fel de nepăsători?
Later Edit: cateva fotografii de la fata locului (merci Monel).
