Citesc zilnic (sau aproape zilnic) pe bloguri şi prin presă (online) cât de rău, cât de greu şi cât de najpa e să trăieşti în România. Că e o ţară de cacao, maro sau mai stiu eu cum. Adevărat că multe situaţii sunt nasoale şi prezintă tente vădit maronii, dar hai să încercăm să vedem şi lucrurile bune, atâtea câte sunt. Că economia, societatea şi politicul nu avansează în ritmul în care am vrea noi e una, dar hai să ne amintim că în 1990 eram consideraţi a ne afla la 80 de ani distanţă de cel mai înapoiat stat european (aici nu mai ţin minte dacă era vorba de Italia sau de Spania. Portugalia încă nu intrase în comunitatea europeană), iar timpul de recuperare a diferenţelor era calculat de specialişti undeva la 40-50 de ani. Din care abia au trecut 21. Abia am trecut de profeţia lui Brucan (cei 20 de ani celebri) şi începem încet-încet să deschidem ochii. cine îşi mai aminteşte că în primii ani de după revoluţie puţini erau cei care admiteau că Iliescu şi ai lui pot greşi? Mai ţine minte cineva cum erau întâmpinaţi liderii partidelor istorice candidaţi la preşedenţie în 1990? „Babalâcii fără dinţi/Vor să fie preşedinţi” vă mai aduce aminte de ceva?
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Din punct de vedere al transformărilor ne e foarte greu nouă, din interior, să vedem întregul ansamblu. Dar evoluţii sunt. Şi asta o pot spune cel mai bine cei care au lipsit o vreme din ţară sau cei care vin din când în cînd pe la noi. DA, justiţia nu merge, poliţia e coruptă, funcţionarii (în marea lor majoritate) sunt sictiriţi şi vorbesc de pe poziţii de superioritate, serviciile publice sunt jalnice, politicienii sunt corupţi şi agramaţi. Dar noi ce am făcut în aceşti 21 de ani? Oare acei politicieni puşi să schimbe faţa României nu ne reprezintă? Nu i-am ales noi? După ce i-am votat odată, i-am tras la răspundere şi i-am penalizat nemaivotându-i? Avem spirit civic? Nu, nu avem! Aşteptăm şi acum ca cineva pus (ales) într-o funcţie să ne rezolve toate problemele fără ca noi să mişcăm un deget, pentru că „d’aia i-am ales!”. Suntem la fel de dependenţi de cei ce ne conduc ca şi acum 21 de ani. În schimb avem păreri. Foarte multe păreri: „statul trebuie să ne ajute, să facă ceva!”. CE? Noi trebuie să facem! Asta am cîştigat odată cu libertatea de exprimare: libertatea de a face orice, cu condiţia de a nu-ţi deranja aproapele. Facem asta? Mă îndoiesc! Îmi pică gardul, dar aştept ajutoare de la stat. Şi ce ar trebui să facă statul? Să-mi angajeze firmă de pază până catadicsesc să-l repar? Sau să plătească el lucrările de reparaţie?
Da, mai avem de tras cîteva zeci de ani să ajungem din urmă codaşele din 1990. Convingerea mea e că o vom face. Vor fi ca şi până acum ani cu transformări rapide urmaţi de scurte etape de respiro. De altfel, românii stabiliţi afară încep să vadă cu alţi ochi transformările de pe la noi. Dar bârfa şi „mioritismul” ne fac să vedem în propria ogradă doar cenuşiul şi mizeria. Şi în loc să punem mâna să o curăţăm nu facem decât să ne-o punem în cap unii altora, fără să ne gândim că poate dă şi pe lângă şi facem pagube colaterale.