De fiecare dată când sunt întrebat ce părere am despre afacerile „româneşti 100%” îmi ridic în cap interlocutorii. Şi asta nu pentru că nu am încredere în potenţialul lor, cât nu am încredere în capacităţile manageriale ale întreprinzătorilor care le-au pus bazele. Întotdeauna am spus că afacerile româneşti suferă de lipsă de management sau mai bine zis de lipsă de manageri, cu toate că facultăţile economice din România scot pe bandă rulantă promoţii de absolvenţi de management. Marea majoritate a afacerilor rămân să fie conduse de către cei ce le-au înfiinţat şi care nu au curajul sau „inteligenţa” de a ceda frâiele unor manageri profesionişti, ci în cel mai bun caz angajează unul-doi specialişti în vânzări şi marketing, de la care se aşteaptă miracolul creşterii sau, de ce nu, miracolul salvării. De asemenea, antreprenorii noştri mioritici, refuză cu încăpăţânare să se specializeze în management, considerând că un curs de profil nu are să le aducă nimic în plus în afara unei diplome. FALS! Un curs de management poate să te lumineze în multe privinţe şi chiar să-ţi aducă o nouă perspectivă a afacerii pe care deja o ai, astfel încât să o poţi dezvolta durabil.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Ceea ce doream să subliniez este de fapt că „întemeietorii” de business-uri de pe la noi, încă mai tratează firma pe care au înfiinţat-o ca pe propria feudă, după principiul autentic românesc „eu te-am făcut, eu te omor!”. Şi asta şi fac: omoară afaceri pe bandă rulantă. Cum aşa? Simplu. Ceea ce nu înţelege imensa majoritate a patronilor este că firma este o altă persoană. Să mă explic: legislaţia prevede că există persoane fizice şi juridice. Nu insist asupra celor fizice. Persoana juridică este O FICŢIUNE A LEGII, prin care un capital dobândeşte personalitate cu scop lucrativ. Astfel vom vedea că legea tratează de exemplu diferit răspunderea civilă şi răspunderea penală în funcţie de persoană: persoana fizică răspunde atât civil cât şi penal pentru faptele sale, pe când persoana juridică răspunde doar civil, răspunderea penală rămânând în sarcina persoanei fizice care exercită conducerea (în general administratorul). Cu alte cuvinte persoana juridică nu are voinţă proprie, voinţa ei fiind în fapt voinţa unei persoane fizice, vis-a-vis de capitalul persoanei juridice.
De aici vin şi cele mai multe probleme în perioada asta de criză, când vânzările nu mai sunt ce au fost, iar firmele se confruntă cu o cruntă decapitalizare: administratorii afacerilor confundă firma (persoană juridică) cu propriul buzunar conform principiului neaoş enunţat mai sus. Câţi dintre noi nu ştim de „patroni” care şi-au cumpărat „pe firmă” cam tot ce au în casă şi pe lângă casă? Maşini? Pe firmă, că mai fentăm puţin statul la impozite. Şi se ajunge la momentul la care nu mai sunt bani în conturi. Păi cum? Păi aşa, că ţi-ai băgat mâna în buzunarul firmei, cu alte cuvinte, ai delapidat! Pentru că deşi e firma ta, este o persoană de sine stătătoare. Cu alte cuvinte deşi firma e a ta, ceea ce e al firmei nu e al tău. Şi atunci începe sarabanda: nu sunt bani, luăm credit de la bancă; nu putem lua credit de la bancă, apelăm la creditul fiscal (o formă mai elegantă de evaziune, în care nu plătim obligaţiile deja asumate către stat – TVA, impozite, CAS, CASS, şomaj, etc). Ei bine, în această ultimă fază intervine partea cu răspunderea: până la un punct, finanţele vor bloca toate conturile firmei (pentru că ea răspunde civil şi deci ale ei sunt obligaţiile), iar mai apoi, administratorul va răspunde penal. De ce? Pentru că printre obligaţiile asumate către stat sunt şi stopajele la sursă. Adică ceea ce trebuie să plătească firma în numele şi pentru angajaţii săi (reţinerile din salarii ale aşa-numitelor „contribuţii-angajaţi”). De ce? Pentru că din dorinţa de a simplifica puţin lucrurile, statul „investeşte” persoana juridică cu atribuţia de „casier” al acestor obligaţii prin reţinerea lor la sursă (angajator), iar casierul trebuie să se deconteze apoi cu cel ce i-a dat acest atribut: statul, mai exact fiscul. Nu dai banii? Te faci vinovat de furt. Furt de la stat.
Ei bine, de câte ori se ajunge în această situaţie, scuza administratorilor este întotdeauna „contabilul este de vină, că nu ştiu ce a făcut el acolo”. Surpriză: contabilul nu putea să facă altceva decât să consemneze scriptic-contabil ceea ce i s-a dat, adică documentele contabile, iar banii nu el i-a scos din firmă ci dumneata, dragă antreprenor, pentru că ţi-ai zis că e firma ta şi faci ce doreşti cu ea şi poţi să-ţi mai iei un jipan. Contabilul ar putea fi cel mult complice, dar niciodată făptuitor în acest caz. Cel mult s-ar putea spune despre el că nu te-a îndrumat bine.
Şi iată cum, o mulţime de firme din România sunt acum în situaţia de a avea datorii imense la stat şi la furnizori, fiind chemate în instanţe pentru insolvenţă sau chiar faliment. Scriptic banii există, dar faptic ei pot fi găsiţi în flotele auto ale patronilor, în vilele acestora, vacanţe în locuri exotice sau câte şi mai câte. Urmând această logică, orice părinte ar avea dreptul să dispună după bunul plac asupra veniturilor copiilor. Sau orice locator ar putea, la fel, să dispună de veniturile locatarului (că „doar firma are sediul la mine acasă, cum să nu fac ce vreau cu banii?”), or nu este aşa pentru că s-ar chema furt (de la stat) sau delapidare (din banii societăţii).
Morala acestei postări: PATRIMONIUL FIRMEI (persoana juridică) PE CARE AI ÎNFIINŢAT-O ŞI CAPITALUL EI NU ÎŢI APARŢINE INTEGRAL ŞI DUPĂ BUNUL PLAC!!!
Am scris acest articol pentru că începe să mă calce pe nervi întrebarea năroadă a atâtor administratori: „unde oare sunt banii şi cum am ajuns în situaţia asta?”