Ţin minte cum am făcut cunoştinţă în clasa a XII-a cu „cabinetul de informatică” al liceului. Şi mai ţin minte dotările extra-super-mega fantastice: câteva calculatoare Felix ce se conectau la televizoare, iar programele se încărcau de pe un casetofon. Stăteai frumos câte 15-20 de minute să se încarce „progrămelul”, după care aveai bucuria să constaţi că nu s-a încărcat bine. Şi o luai de la început. În fine, dacă doreai să faci altceva… ghinion, trebuia să închizi programul şi să încarci noul program, pentru că de multi-tasking nici nu putea fi vorba. Alte minute pierdute. Mai ţin minte că primul meu joc pe un astfel de computer era Wolfstein. Mooooaaaaamă, ce fercire! Nu conta că merge sacadat ca naiba, da’ stăteam cu mitraliera să împuşc toţi inamicii. Inutil să spun că nu am ajuns niciodată la nivele superioare. Prin al doilea trimestru de clasa a XII-a, o firmă a dotat şcoala cu o reţea de computere. PC-uri. Atunci am făcut cunoştinţă cu server 386 şi terminale 286. Erau „frişcă” pentru acele vremuri. Despre internet citeam prin reviste de ştiinţă şi tehnică, iar intranetul din cabinet era rudimentar după standardele de azi. Atunci am făcut cunoştinţă cu jocul F16, un fel de simulator de zbor.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Timpul a trecut şi au luat ai mei un 486DX. Windowsul se încărca de pe vreo 14 diskete, iar dacă una dădea rateu… ghinion: ai pierdut două ore de pomană. Era Windows 3.11. Da’ nu conta, că îl instalai o singură dată, după care începea distracţia. Atunci am făcut cunoştinţă cu Formula1. Nu mai ţin minte ce ediţie era, dar pentru acea vreme era beton! Ştiam toate circuitele pe dinafară, ştiam ce viraj cu ce viteză se abordează… Mergea şi ăsta sacadat şi uneori se bloca toată măgăoaia, da’ eram ză king. Internetul începuse să apară prin modemuri telefonice, da’ costa de te rupea, plus că nu mai puteai să foloseşti telefonul, aşa că internet cafe-urile erau baza. Şi Mirc-ul, pe care tot atunci l-am descoperit.
Trecera la Pentium a fost destul de târzie, pierdusem ceva din progresele tehnice, dar nici mult timp de computere nu mai aveam. Jocuri? Păi astea începeau să fie tot mai sofisticate şi să consume resurse din ce în ce mai multe. Eu aveam treabă cu Office-ul. Ăla nu mânca mult, dar nici prea „fun” nu era. Începuse era Windows XP. Jocuri începeau să se găsească aproape peste tot, în mod legal, da’ parcă nu mai avea farmec.
Acum mă uit de multe ori în jur şi văd aşa numitele gaming computer, adică dedicate jucătorilor înrăiţi, dotate cu procesoare ce pot fi lesne folosite la editări video profesionale, plăci grafice demne de studiori de animaţie, plăci de sunet ce redau şi zgomotul liniştii sau harduri ce pot depozita Arhiva naţională a României. Mai e foarte puţin până vor fi dotate şi cu instalaţii de climatizare pentru procesoare. Asus a denumit o astfel de linie „Republic of Games” ce este dotată cu cele mai performante componente. Încerc să-mi închipui cum ar funcţiona pe un astfel de laptop vechile jocuri de care vorbeam. Dar vechile jocuri sunt acum istorie, iar noile jocuri simulează de multe ori atât de bine realitatea încât n-ai mai putea face diferenţa dintre real şi digital, mai ales cu o pereche de ochelari 3D (mai nou nici ăştia nu sunt necesari) şi un sistem audio surround. Pur şi simplu creează o nouă realitate! Una virtuală, of course!
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.